Nu ştiu care e tîlcul legăturilor care se stabilesc în inconştient: la vederea primelor imagini de după cutremurul din Haiti, gîndul m-a dus de îndată la… Hiroshima. Acea porţiune din Port-au-Prince pe care o vedeam la televizor aducea cu ruinele unui oraş peste care a căzut o bombă atomică. Ochii primului supravieţuitor al cutremurului filmat în close-up mi-au reamintit, nu ştiu de ce, o imagine japoneză şi un interviu al lui Kenzaburo Oe cu un supravieţuitor din vara lui 1945. Şi apoi a venit Hiroshima, mon amour. M-am gîndit să-mi intitulez intersecţia „Haiti, mon amour“, dar un asemenea titlu mi s-a părut prea patetic. Am ales deci soluţia de compromis de mai sus. Ceea ce se întîmplă în Haiti e cumplit. La ora cînd scriu aceste rînduri, se vorbeşte de multe zeci de mii de morţi şi poate de milioane de răniţi şi oameni rămaşi fără adăpost. Cuvîntul „cutremur“ trebuie să aibă o rezonanţă puternică la Bucureşti, iar dacă memoria lui 1977 s-a estompat oarecum, blestemul care a căzut pe capul haitienilor trebuie să stîrnească totuşi un profund sentiment de compătimire. Şi de milă. Tocmai cînd lucrurile păreau să intre pe un făgaş normal, cînd – datorită prezenţei unei masive forţe internaţionale de intervenţie (braziliene, în mare parte) şi a investiţiilor făcute de state şi de companii private din mai toată lumea – şi situaţia părea a se îmbunătăţi în ţara considerată cea mai săracă din emisfera vestică, a venit acest teribil cutremur care a redus întreaga infrastructură a ei la ruină. Ce poate gîndi omul de rînd într-o asemenea situaţie, ce poate să-l sfătuiască intelectualul (fie el public sau nu) sau ce ar putea să-i promită politicianul? Ziarele şi media electronică sînt pline de imagini cutremurătoare. Reprezentanţii televiziunilor şi ai presei scrise au ajuns la Port-au-Prince înaintea macaralelor şi a cîinilor care ştiu să adulmece un corp viu îngropat