Pe 26 ianuarie a.c., galeria Dialog - care este, în vremea din urmă, nu doar un spaţiu expoziţional şi un bivuac artistic delectant într-o zonă cât se poate de ne-artistică, ci şi, mai degrabă, un reper de brave iniţiative curatoriale - a vernisat expoziţia Vasile Grigore*.

E un omagiu adus marelui pictor (care, pe 27 ale lunii, a împlinit 77 de ani), dar şi un memento, lipsit în mod deliberat de solemnitate circumstanţială, care vorbeşte despre temeinicie, spirit clasic, tenacitate într-o lume copleşită de zarvă şi apăsată de confuzii valorice. Nu în ultimul rând, o încruntare didactică la adresa loazelor (printre care mă număr) care nu aveau de ştire că în Bucureşti funcţionează, pe strada Maria Rosetti 29, Muzeul "Vasile Grigore, Pictor şi colecţionar", şi care adăposteşte o colecţie declarată, începând cu data de 25 mai 2004, de utilitate publică. Aflată într-o clădire cu spaţii de expunere pe două nivele, piesele muzeale de aici sunt dispuse în cinci săli, reprezentând şapte mari secţiuni (pictură, grafică, sculptură, artă populară românească şi artă decorativă europeană, orientală şi extrem-orientală).

Câtorva dintre piesele semnate de artist şi prezente în muzeul amintit, Ruxandra Garofeanu, curatorul actualei expoziţii, le-a adăugat exponate semnate VG din colecţia Cristina şi Armand Voicu şi a întocmit o strălucită retrospectivă, care poate perfect da seamă despre evoluţia şi importanţa penelului lui Vasile Grigore în arta românească actuală.

Ţin minte că - sunt mulţi ani de-atunci - printre studenţii noştri la belle-arte circula, impusă cumva prin ecourile omofoniei - dispoziţia spontană de înregimentare sub două posibile stindarde - Ion sau Vasile Grigore. Două nume puternice, care, fără să însemne propriu-zis două şcoli, coincideau cu două maniere radical diferite de a picta. Minuţia pointilistă, realismul vătuit, liricizat prin aburi