Mă gândesc, uneori, ce ne apără pe noi, românii, de ne permitem obrăznicia de a mai exista? Oştirile trimise de Băsescu prin diverse teatre de război (de ce naiba se cheamă măcelăriile teatre?), cotizaţiile babane la fonduri internaţionale prin împrumuturi care încalecă pe veci viitorul copiilor şi nepoţilor noştri?
Campania costisitoare a doamnei Udrea, femeiuşca asta de-o insolenţă fără margini, când roză, când violetă şi oricum mereu strident-ţipătoare, care poate fi văzută, într-o aglomerare de un miliard de inşi, direct de pe Lună? Sigur, în urma acestui demers managerial scump, bătătorit cu călăriri de bidivii, străinii veniţi în mioritica noastră patrie au scăzut la jumătate. De ce oare?
N-au înţeles mesajul. Supravieţuim, lumea se uită (e drept, ca la o arătare) la noi. Ce ne apără de avem tupeul de a ne mai arăta, cu fularul tricolorului la gât şi cu ţurţurii secreţiilor nazale atârnaţi decorativ (unii îi numesc muci), pe piept?
În marea comedie jucată la Teatrul Cotroceni, preşedintele, întrerupând o paranghelie politică PSD, s-a repezit în naţiune spunând că gata, acum o juma' de ceas am hotărât în CSAT să ne dăm cu americanii. Şmecherie tipic băsesciană. Musai să-l sun pe Geoană (preşedinte de Senat), care, aflat în prezidiu, pierde momentul festiv al unui pumn în cap venit de la un coleg.
Luptăm alături de ei, de americani, cu Patagonia, punem scut rachetelor care ar putea omorî colecţiile de scoici ale lui Radu Mazăre. Cine e Mazăre? Individul ăla care pare trei sferturi tembel, un sfert actor de vodevil şi restul primar. Obama vine cu rachetele antirachetă şi noi venim cu leii antidolar, mai puternici prin convertirea lui Isărescu, prin strângere de gogonele, la religia portocalie.
Ca-n povestea aia cu poporul asiatic care hotărâse castrarea bărbaţilor fiindcă populaţia creştea alarmant. Atunci