Sintem unul dintre putinele popoare (daca nu chiar singurul) care nu mai avem posibilitatea de a rosti cuvinte precum "tara", "patriotism", "demnitate", "onoare", "credinta", "sacrificiu" fara a rosi si a dori sa intram in pamint de stinghereala. Cuvintul de onoare ni se pare o gluma nevinovata, iar promisiunea (respectata) o joaca de copii. Am vazut, recent, un film britanic interesant, care atinge o nuanta culturala - de subtilitate - a Marelui Albion, nuanta destul de putin inteleasa in restul Europei si chiar in America. Este vorba despre prioritatea cuvintului personal in fata legii. Pare ciudat, dar englezii - cu toata "perfidia" lor proverbiala - au ridicat, de-a lungul istoriei, ideea de nobilitate a caracterului la rangul de autoritate juridica suprema in interiorul sistemului. Cum bine se stie, ei sint inventatorii principiului de "intelegere intre domni" (traducerea literala a lui gentlemen's agreement), echivalentul scriptural (nu si psihologic!) al "cuvintului de onoare" din spatiul francofon. In afaceri, politica sau justitie, acest "acord intre domni", desi verbal, intemeiat adica doar pe antica verba, atit de dispretuita de latini pentru nestatornicia ei, functioneaza mai presus de orice contract parafat de oficialitati, stind in cumpana cu insasi viata celui care a facut o promisiune. Nu intimplator, in opera lui Shakespeare, un singur cuvint are puterea sa reabiliteze pe pacatos in ceasul mortii (asa cum se intimpla cu Edmund din King Lear) ori sa transforme, instantaneu, rivalitatea sangvinara in solidaritate si iubire (asa cum vedem ca se intimpla, in finalul tragediei hamletiene, cu Laertes si cu Hamlet). Britanicii - in mod paradoxal, avind in vedere tendintele lor secularizante, din ce in ce mai acute - si-au strecurat cumva, in subconstientul colectiv, convingerea ca, daca Cuvintul este Dumnezeu, atunci intreaga lume trebuie sa-i respecte sacr