Ministrul Sănătăţii discută despre contribuţii plătite de pensionari şi agricultori. La cum arată spitalele din România nu s-ar spune că fondul de sănătate a mers cîţiva ani cu surplus. Şi totuşi aşa s-a întîmplat. Ba chiar, unii decidenţi, cum este Sorin Oprescu, se plîngeau sistematic de faptul că surplusul de la Sănătate este redirecţionat spre alte nevoi, cum ar fi pensiile sau educaţia. Bugetele sociale au funcţionat pe principiul vaselor comunicante: cînd unul era în deficit, Ministerul de Finanţe "împrumuta" de la celelalte. Şi pînă acum doi ani bugetul de sănătate mergea oarecum bine, măcar comparativ cu boala cronică de la pensii. Dar din 2004 a trecut pe deficit, deşi "deficit" este un termen relativ, cîtă vreme banii sînt gestionaţi la grămadă de Ministerul de Finanţe. Să spunem că a început să consume mai mult decît încasează. Aşa că, în 2004, Guvernul a trebuit să vină cu bani de la bugetul de stat. Iar în noiembrie 2004, casele de asigurări judeţene au primit verde să cheltuiască 800 de miliarde din banii pe 2005. Practic, zilele bune în care sistemul de sănătate se plîngea că îi este confiscat surplusul s-au terminat. Acum logica vaselor comunicante ar trebui să intre în funcţiune. Dacă sănătatea este pe minus, trebuie să luăm bani de la fondul de pensii ca să acoperim gaura. Pensii, am spus? Dar acolo e o criză mai veche, cîtă vreme avem 4,5 angajaţi la 4,6 pensionari. Avem deci doi miniştri: un Eugen Nicolăescu care îşi ştie situaţia din sănătate şi un Gheorghe Barbu care îşi apără nevoile şi sărăcia din sistemul de pensii. Şi pentru că, atunci cînd e criză, se caută justificări principiale, Nicolăescu susţine principiul: beneficiază toţi, trebuie să plătească toţi. La prima vedere, are dreptate. Aşa cum este acum, fondul de sănătate se bazează doar pe taxarea salariaţilor. 47,2% din veniturile sale vin de la angajatori (partea din CAS plătită de pat