Lungul şir de dezbateri de la Banca Naţională, având ca temă înfruntarea crizei, a continuat luni cu o întâlnire în trei: Suedia, Turcia şi România. O sursă de inspiraţie pentru România? Mult mai mult: o foarte importantă lecţie. Nu intru în detalii. Mass-media le-a analizat pe toate feţele. Mă voi opri însă la o idee, subliniată de un profesor suedez, ce mi se pare de o însemnătate cardinală: „Dacă tot a venit peste noi o criză, şi încă una globală, să n-o risipim; s-o fructificăm“.

…Aici, în România, la cumpăna dintre anii 2008 şi 2009, începeam să dobândim imaginea exactă nu numai a scăderii PIB-ului, ci şi a ravagiilor provocate de criză întregii ţări. De atunci au trecut cinci ani. Privindu-ne în oglinda acestui timp al turbulenţelor, ne-am convins, încet-încet, că a durat mult şi a fost grea obişnuinţa cu o nouă realitate pe care am numit-o criză. Mai cu seamă că unei bune părţi a populaţiei i se păruse, începând din anul 2000, cu deosebire în anii 2004-2008, că trăieşte momente de exuberanţă. Fiindcă, adeseori, ţara noastră s-a confruntat cu situaţii ce ne trezesc, astăzi, stări nostalgice. Se adunau mulţi bani, chiar prea mulţi uneori, băncile copleşeau populaţia cu credite, mai departe cererea de consum copleşea oferta, iar oamenii consumau, consumau. După câţiva ani de bunăstare, desigur pe datorie, a venit criza şi au început imediat întrebările. Şi problemele. Multe, dramatice, dureroase. S-au adunat multe întrebări şi puţine răspunsuri după ce, în 2009 şi în 2010, ne-am văzut constrânşi să parcurgem o etapă a „creşterii minus“. Ceea ce înseamnă că PIB-ul a crescut... sub nivelul anului 2008. În 2011 am ieşit din recesiune după ce a fost obţinută o creştere peste nivelul anului 2010. La fel şi în 2012. Pe o „creştere plus“ mizăm şi în 2013. Dar ieşirea din recesiune, în 2011, nu a echivalat cu ieşirea din criză.

Sigur, nouă ani de creşte