În istoria receptării ca şi în studiile dedicate sociologiei culturii, literatura SF a fost aşezată într-un plan secund comparativ cu literatura propriu-zisă, acest fapt datorându-se ambiguităţii statutului său de a se plasa ambivalent, la nivelul mecanismelor discursive, înăuntru şi în afara retoricii main-stream-ului. După al Doilea Război Mondial, între anii 1950 şi 1970, SF-ul românesc cunoaşte două ipostaze majore - fie este folosit pentru ilustrarea modelului sovietic, absolut, unde succesul tehnicii capitaliştilor atrage autodistrugerea şi pericolul subjugării planetelor, omenirea fiind însă salvată la timp de utopia comunistă, fie funcţionează ca o zonă de evaziune lirică şi anticipaţie naivă departe de orice tentativă subversivă la adresa ideologiei.

În volumul retrospectiv Figurine de ceară, Mircea Opriţă părăseşte aceste expresii prin abordarea unei noi paradigme: integrarea recuzitei tematice a literaturii propriu-zise ansamblului structural şi funcţional al SF-ului.

O serie de povestiri în dialog, cu imagini recurente, complementare, supradimensionate situează societatea viitoare în tablouri individualizate şi legate prin lianţi narativi, prin care traversează fante şi rupturi ale unui permanent lirism nostalgic faţă de istoria pierdută, trecută în legendă şi muzeu al referentului realităţii pământeşti în afara oricărei utopii politice.

Meduza, memoria, himera şi licornul sunt elementele-cheie ale unor transfigurări simbolice care oferă soluţia decodificării nuanţelor semantice înlănţuite. Teme şi motive ale literaturii main-stream sunt reformulate: tanaticul, fascinaţia vânătorului pentru vânatul "de o frumuseţe inegalabilă" transpus în registru SF în povestirea întâlnire cu meduza, creaţia ce mişcă fiinţa umană pe dubla axă a ontologicului, fiorul unicatului şi teama de anonimat, acestea fiind completate de o r