Exorcizarea celebrului personaj este demitizată într-un studiu istoric şi literar, care prezintă perspective diametral opuse. Sursa: NorthFoto
Fapt este că despre Dracula, numele de scenă al domnitorului Vlad III al Ţării Româneşti, s-a scris şi s-a vorbit până la disoluţia personajului istoric. Un fapt banal în lumea contemporană, după unii gânditori, care spun că nu există fapte, ci doar interpretări. Cel puţin în cazul lui Dracula, exemplar pentru studiile de manipulare a imaginii, acest lucru pare a fi adevărat. Orice încercare de demitizare s-a soldat cu crearea altui mit, de la tiranul patologic din secolele XVI-XVIII, la domnitorul crud, dar drept din perioada comunistă, istoricii secretând diferite variante ale domnitorului – profund ideologizate –, cu râvna unor stilişti convocaţi să schimbe imaginea unei vedete pop.
Şi comparaţia nu e întâmplătoare, pentru că Dracula s-a dovedit încă din secolul XV un produs cu priză la public, posesorul unei charisme de tip "şoc şi groază”, memorabil şi extrem de vandabil, continuând să facă rating până azi. De ce? Încercăm să găsim un răspuns în "Dracula”, cartea profesorului universitar, doctor în istorie la Sorbona, Matei Cazacu (Editura Humanitas).
Un tiran cucernic
"Scopul meu nu este să-l dezvinovăţesc pe Vlad Dracula de acuzaţiile care i-au asigurat un loc printre marii tirani din istorie”, scrie Matei Cazacu în Prefaţă. Şi, într-adevăr, demersul său este unul echilibrat, în care se aud pe rând vocile detractorilor şi admiratorilor domnului valah. Autorul pune în oglindă perspective diametral opuse, specificând uneori – nu totdeauna – pe care dintre ele o favorizează.
Chiar celebra poreclă a domnitorului e subiectul unei asemenea treceri în revistă nepărtinitoare, atât în sensul bun, cât şi în consecinţele confuze ale termenului. Astfel, aflăm că "Dracula