"Am dat bacalaureatul, am trecut printr-o admitere, am susţinut o licenţă, o disertaţie, ba chiar şi o titularizare, dar povestea cu iepurele mi-a pus capac. A fost cel mai greu examen din viaţa mea, nimic nu-l poate egala", spune Ioan, un tânăr de 25 de ani, care şi-a pierdut trei săptămâni şi a cheltuit mulţi bani pentru a trimite un iepure din Bucureşti la Bruxelles, cu avionul. Se pricopsise cu el pentru că proprietarul apartamentului pe care îl închiriase nu reuşise să îndeplinească toate condiţiile pentru a-l lua cu el în avion. "Cât putea să fie de greu?", şi-a spus tânărul. Avea să afle curând. S-a trezit cu noaptea în cap, a dat zeci de mailuri, a completat fişe peste fişe, a făcut cunoştinţă cu haita de câini care străjuiau "Direcţia Veterinară a Municipiului Bucureşti", a plimbat iepurele cu metroul şi autobuzul, şi a învăţat că tot efortul depus se poate duce pe apa sâmbetei dacă îţi lipseşte o ştampilă. Desigur, a existat şi o parte plină a paharului. "Am învăţat să fac diferenţa între diferite rase de iepuri: ştiu acum care e havanez, care e termond şi care e berbec englez, cum era cel în cauză", poveşteşte amuzat acum Ioan. Iepurele în poziţia ghiocel: de la aurolac la "răsfăţatul familiei" Povestea iepurelui care i-a dat serioase bătai de cap lui Ioan şi care a fost la un pas să fie transformat în tocăniţă, a început în iunie, când Emily, iubita unui lector universitar român, stabilit în Belgia, l-a găsit în apropierea staţiei de metrou Dristor. Venită tocmai din New Jersey, americanca, membră a unei organizaţii internaţionale pentru drepturile animalelor, a rămas impresionată de ghemotocul pufos şi negru, cu urechi lungi, "care stătea stingher în poziţia ghiocel" în mijlocul unor maidanezi furioşi. A luat decizia pe loc. L-a adoptat. Adus în apartamentul elegant de pe strada Camil Ressu, după o vizită în prealabil la veterinar, iepuraşul s-a obişnuit