In 2005, cand in sfarsit a reusit sa patrunda in Coreea de Nord, Christopher Hitchens descria experienta ca pe o incursiune in cunoscutul 1984 al lui George Orwell: nimic nu ii scapa Fratelui mai Mare intr-un stat in care individualismul a devenit imposibil. Personal, regret ca Hitchens insusi a murit pe 15 decembrie, cu doua zile inainte lui Kim Jong-il, lipsindu-ne astfel de opinia unui fin cunoscator al sistemului. Intr-o astfel de societate reactiile personale nu isi au locul : durerea sau bucuria conducatorului devine ecou in populatia amorfizata. Cel putin aceasta este impresia celor care privesc spectacoul mortii lui Kim Jong-il din afara. Pentru occidentali, fericiti in luxul de a nu fi cunoscut nicio forma de tiranie de la disparitia Absolutismelor mai mult sau mai putin “ luminate”, manifestarile ce insotesc disparitia lui Kim Jong-il ofera un excelent prilej pentru o fascinanta analiza antropologica. Cazul dictatorului nord-coreean constituie un bun instrument retoric, in care se pot « citi » schimbarile dramatice ce au intervenit, la inceput de XXI, in atitudinea fata de dictatori, sau, cel putin, fata de trupurile lor neinsufletite.

Surprinde, mai intai, decizia de a-l inmormanta pe Kim Jong-il. Incepand cu Lenin, toate figurile marcante din regimurile « rosii » au fost imbalsamate, in semn de adanc respect si pentru perpetua legitimare a regimului. Mumificat, trupul dicatorului mort era expus in locuri simbolice pentru natiune (Lenin in Piata Rosie, Mao Zedong in Piata Tiananmen), de unde supravegheau post-mortem felul in care succesorii le continuau mostenirea. Cand un trup politic mumificat este “abandonat “ si inmormantat, cum s-a intamplat cu mumia lui Stalin in 1961, gestul constituie un manifest clar importiva regimului si o condamnare a politicii pe care a promovat-o. Katehrine Verdery in cartea sa din 1999, The Political Lives of Dead