n) Plânsul nord-coreean e a din urmă podoabă a patrimoniului cultural universal. Moartea ultimului Kim i-a sfâşiat pe sărmanii asiatici, i-a obligat să verse lacrimi în cel mai tragicomic spectacol văzut vreodată pe mapamond. Lacrimi de sânge prelinse din găvanele cerului, înălbind pământul. O jale încolonată, în plutoane şi batalioane, contorsionată şi disperată. Apocaliptică. O întrecere socialistă a bocetului planificat, multilateral dezvoltat şi propagat de tâmpa maşinărie mediatică.
Copii şi bătrâni ponosiţi urlându-şi durerea la poalele statuii ori a pozei tiranului. Haine rupte şi sughiţuri şiroaie, rostogolite în interiorul graniţelor penitenciare ale Coreii de Nord. Plânsul târât e tot ce a rămas din comunismul asiatic. Din visul de aur al omenirii ne-am ales cu jeluirea aceea oblică, interpretată la comandă de colectivele de oameni ai muncii. fii cu rânjetul cinic-satisfăcut al dictatorului din tabloul funerar. „Proştilor, râd şi acum de voi!”, părea a spune mulţimii îndoliate răposatul înălţat în Olimpul Roşu. Parcă pentru ei ar fi scris poetul Lucian Avramescu versurile: „Râde călăul, râde-n băşcălie/ De acest neam culcat pe năsălie,/ De la tribună se aud urale,/ Este suita înălţimii sale”.
La Praga, procesiunea de înmormântare a preşedintelui Havel s-a consumat într-o solemnitate lipsită de brizbrizuri. Riguroasă şi rece, ca-n orice civilizaţie catolică. Candele aprinse şi jerbe de flori. Priveghi sobru, de-o nobleţe întremătoare. Semnul crucii şi priviri aplecate spre caldarâmul de piatră. Păi, de piatră sunt şi inimile occidentalilor, sunt tentaţi destui să adauge. Dar inima e în altă parte, noi o ştim prea bine, ei, apusenii, şi-au păstrat raţiunea. Ne-au lăsat nouă „luxul” tangajului sufletesc, frivolităţile şi arderile de prisos.
Câtă diferenţă între cele două întâmplări, ce pilduitoare lecţie ne-au predat şi unii, şi alţii