Zilele trecute, un bun prieten de-al meu mă sună ca să-mi solicite un interviu despre "ce înseamnă să fii român". Hait! - am zis eu în sinea mea. Detest acest gen de întrebări care au ca subiect Românul, despre care, în general, nu se pot spune decît generalităţi, mai exact, (re)produce stereotipurile generale de care sînt sătul pînă peste cap. Nu-l puteam însă refuza pe amicul meu şi pe urmă întrebarea "ce înseamnă a fi român?", pusă în prag de 1 Decembrie, suna parcă puţintel altfel. M-am apucat aşadar, fără prea mare tragere de inimă, să dau tîrcoale acestei întrebări existenţiale. Mai întîi, m-am pomenit întrebîndu-mă, spontan, dacă eu mă simt român? Şi răspunsul a venit la fel de spontan: da! La un nivel ceva mai reflexiv, am realizat însă că nu e nimic "natural" în acest răspuns, că nu e deloc de la sine înţeles că orice cetăţean român, de naţionalitate română, se simte - şi trebuie să se simtă - şi român. Adică asumîndu-şi pur şi simplu o apartenenţă de acest gen şi nu un destin indiscutabil glorios sau implacabil ruşinos, un fel de m-a făcut mama oltean, şi asta e! La un prim nivel, a fi român pare să însemne deci o mare problemă: aceea a alegerii de a fi român. Dacă a fi român înseamnă alegerea asumată a unei astfel de apartenenţe, o primă implicaţie ar fi aceea că românul îşi va dori - sau măcar va accepta - să trăiască împreună cu alţi români. A aparţine înseamnă şi a împărtăşi - nu tot, nu oricum, dar a împărtăşi totuşi ceva relevant cu restul comunităţii căreia accepţi să-i aparţii. Or, din acest punct de vedere, lucrurile par
a fi destul de problematice. Cîteva decenii de comunism ne-au învăţat cum să ne organizăm vieţile împotriva celorlalţi mai degrabă decît împreună cu ceilalţi, grupîndu-ne în jurul familiei, a prietenilor etc., pentru a ne feri de lumea cea rea din jur. S-au construit apartenenţe, dar la o scară redusă, interpersonală,