Marea confruntare din vara şi toamna anului 1942, prelungită şi în iarna ce a urmat, desfăşurată în sudul teritoriului sovietic, este cunoscută sub denumirea generică de „bătălia de la Stalingrad”. A fost o încleştare gigantică între Uniunea Sovietică, membră, de la 1 ianuarie 1942, a Coaliţiei Naţiunilor Unite, şi Germania, ce îşi crease, la 27 septembrie 1940, propria alianţă – Axa Berlin-Roma-Tokyo. Rezultatul ei a influenţat de o manieră decisivă configuraţia conflictului, determinând preluarea iniţiativei strategice de către Armata Roşie. În fapt, declinul Wehrmacht-ului pe Frontul de Est a început în decembrie 1941, când Blitzkrieg-ul german a sucombat în faţa Moscovei şi a devenit ireversibil după bătălia de la Kursk (4 iulie-23 august 1943) În bătălia de Stalingrad au luat parte în tabăra germană şi aliaţii mai mici – italieni, unguri, slovaci, spanioli, aceştia din urmă sub forma unor unităţi formate pe baza voluntariatului, întrucât Spania, istovită în urma războiului civil, a refuzat oferta germană de a participa la atacul împotriva împotriva Uniunii Sovietice. Printre actorii acestei încleştări teribile s-a aflat şi un corp expediţionar român, ce a numărat, numai în zona Stalingrad, peste un sfert de milion de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. Prin această participare consistentă, România a fost al doilea aliat al Germaniei în campania din vara anului 1942. La sfârşitul anului 1941, mai toată lumea credea că războiul început de România, la 22 iunie 1941, cu scopul recuperării celor două provincii răpite de sovietici la sfârşitul lunii iunie 1940, era deja un capitol de istorie. Basarabia şi nordul Bucovinei fuseseră recuperate la 26 iulie 1941, armata română ocupase şi Odessa, după o bătălie sângeroasă, care-i arătase din plin slăbiciunile, la 8 noiembrie 1941, de Sfinţii Mihail şi Gavril, ziua onomastică a şefului statului român de atunci, regele Mihai I,