Criticile dure pe care dramaturgul le aducea României sunt de o dureroasă actualitate, chiar şi după mai bine de un secol, după cum reiese din textele strânse de criticul Dan C. Mihăilescu, în două volume

La 100 de ani de la moartea lui I.L. Caragiale şi 160 de ani de la naşterea sa, în anul sărbătoririi dramaturgului care s-a născut în 1851 la Haimanale (judeţul Dâmboviţa) şi a decedat la Berlin în 1912, criticul Dan C. Mihăilescu i-a dedicat trei volume, editate de Humanitas. În primăvară, la târgul de carte Bookfest, el a lansat „Caragiale şi caligrafia plăcerii", iar, după şase luni, în această toamnă, a revenit cu alte două titluri: „Cele mai frumoase scrisori" şi „Despre lume, artă şi neamul românesc", cu texte alese şi, respectiv, antologate de critic.

Exil voluntar

Caragiale a încetat de mult să fie doar un „Molière" al românilor. A devenit emblemă naţională, „chipul diurn al fiinţei naţionale", cel nocturn fiind, desigur, Eminescu, cu care dramaturgul a şi împărţit-o, de altfel, pe Veronica Micle, fapt ce a dus la ura crâncenă dintre cei doi.

„Cinicul" Caragiale, „lucidul" Caragiale, satiricul, omul fără nici un Dumnezeu a fost adulat, dar şi maxim discreditat. I s-a refuzat de două ori premiul Academiei, i s-au înscenat procese de plagiat, i s-a atacat opera, fiind considerat când „arhicanalie", când „ultimul ocupant fanariot" al României.

Din cauza acestor întâmplări, cel care a scris comedia „ O scrisoare pierdută" (1884), dar şi drama „Năpasta"(1890), şi-a plănuit tenace „exilul voluntar" dinspre Regat către Apus. Dacă mai întâi a trecut pe la Braşov, Sibiu, Cluj, în final, I.L. Caragiale a ajuns la Berlin, unde, de altfel, s-a stabilit în anul 1905.

Din textele sale scrise în exil, se resimt revolta şi amărăciunea legate de România: „Şi cum ar putea fi altfel într-o ţară chemată de ieri, de-alaltăieri la luminile europ