Si totusi, imi amintesc cum era cind eram student. Traiam printre carti, prietenii mei citeau, scriau, discutau aprins despre carti; de fapt, nimic nu ne stirnea atit de multe precum o carte abia descoperita, pe care abia asteptam sa o punem in circuit. Si nu au trecut atit de multi ani de atunci... Scriu acest articol in tren, in drum spre Bucuresti. Vagonul rapidului, ca o hala mare, cu scaunele lui dispuse simetric, te obliga sa stai nu doar fata in fata, ci si genunchi in genunchi cu tovarasii de calatorie. Sintem o mare si vesela comunitate. In dreapta mea, doi barbati burtosi comenteaza ce vad pe fereastra. Unul emite niste sunete de gargara, altul niste scirtiituri gotice, de parca ar rigii permanent. M-am obisnuit cu astfel de detalii, le decupez amuzat si imi vad de cartea mea. La un moment dat, inchid "Bizantul" lui Michel Kaplan si ma decid sa amin lectura pentru a-mi scrie articolul. Despre ce poti scrie insa in tren? Si nu in orice tren, ci in unul care te plaseaza la jumatate de metru de colegul de suferinta, care te priveste in fata sau intoarce capul si contempla peisajul? Am sperat si eu, chiar daca sint insurat, sa pic vizavi de o tinara blondina, pe care o chitisem de cum am urcat in tren. N-a fost sa fie... Am in fata, exact in clipa cind apas tastatura laptopului, doi studenti. Stiu asta nu doar dupa alura lor, ci din conversatia sacadata pe care au purtat-o. Ce sa fac, desi preocupat de civilizatia bizantina, nu am de ales: urechea mea absoarbe, involuntar, si dialogurile vecinilor. Care se pling de studentie. Ca au de invatat. Ca unii profi sint ai naibii. Ca le pretind prezenta la seminar. Ca nu ii lasa sa copieze. Ca mai sint unii care le pretind chiar sa isi scrie singuri lucrarea de diploma. "Abia astept sa scap", suspina unul dintre ei. (Figura decenta, de tinar cumincior. De pe chip inca nu i s-au sters urmele acneice). "Te cred", il comp