Partea întîi, în care un autor necunoscut spune ceva despre filme, în general, iar noi îi comentăm spusa. „Dar pentru ca un film să pară senzaţional în ochii spectatorilor, ei trebuie făcuţi să creadă cu adevărat în minunile ce li se arată. Şi singura metodă e să renunţi, de la bun început, la folosirea respingătorului ritm cinematografic actual, la retorica plicticoasă şi convenţională a aparatului de filmat. Cum poţi să crezi, măcar o secundă, fie şi în cea mai banală melodramă, cînd aparatul îl urmăreşte pe asasin peste tot, în travelling, pînă şi la baie, unde intră să-şi spele mîinile mînjite de sînge?“ Dacă nu recunoaşteţi autorul, cu atît mai bine. Veţi fi, oricum, de acord că fragmentul acesta i se potriveşte mănuşă lui Corneliu Porumboiu. A fost sau n-a fost şi, mai ales, Poliţist, adjectiv par să fie exemplificări perfecte ale crezului estetic expus mai sus. Scena formidabilă din A fost sau n-a fost, în care, mai mult de douăzeci de minute, o cameră fixă filmează din faţă trei oameni care stau la o masă şi vorbesc, e depăşită numai de interminabila filmare a poliţistului Dragoş Bucur în timpul filajului. Mai curajoasă încercare de a da substanţă, trup, carne timpului, eu n-am văzut – dar nici nu pretind că sînt la curent cu tot ce e experiment în film.

Nu ştiu dacă Porumboiu a vrut să pună în operă vreo teorie despre timp, despre cum poate fi simţită, nu sugerată, curgerea lui, sau a avut, pur şi simplu, intuiţia acestei posibilităţi de a face film. Toată lumea vorbeşte cu nonşalanţă despre spaţiu-timpul despre care a auzit la orele de fizică sau matematică, dar, de imaginat, nu ştiu cîţi şi-l pot imagina. Deliberat sau nu, filmul lui Porumboiu propune un mod de a înţelege spaţiu-timpul. Las la o parte faptul că Poliţist, adjectiv are şi poveste, are şi miză morală, este şi o meditaţie asupra concreteţei cuvintelor – nu e „doar“ o p