Corpul a devenit în perioada contemporană un subiect de meditaţie, unul dintre cele mai acaparatoare şi obsesive, mai ales după "eliberarea" de tabuuri, realizată în anii â60-â70. Din punct de vedere psihologic şi filosofic, corpul nu este obiectiv şi accesibil în sine, ci face parte din personalitatea umană - după definiţia dată de J.G. Fichte în Dreptul natural - ca un "corp propriu" (eigenes Leib), diferit de corpul material (Körper). Datorită acestei dualităţi ambigue, corpul poate fi considerat în acelaşi timp şi "actor", şi "produs", un reflex al subiectivităţii care tinde să devină obiectiv.
După David Le Breton, corpul poate fi privit ca o incintă a subiectului, locul limitei şi al libertăţii sale, o construcţie simbolică, greu de sesizat. Din perspectivă antropologică, corpul a fost întotdeauna suportul concepţiilor şi practicilor culturii unei epoci, devenind obiectul unei hermeneutici antropocentrice (M. Mauss). Corpul nu este accesibil într-o formă pură, ci doar în urma unei analize care conduce la perceperea lui într-un ansamblu cultural. Corpul este în acelaşi timp expresia individualităţii unei persoane şi a comportamentului de grup. Din acest punct de vedere, se poate vorbi despre un corp public, manipulat în expresii colective, în exerciţii fizice, demonstraţii, spectacole cu mulţi participanţi.
Moştenirea unei concepţii dualiste în gîndirea europeană a condus la perceperea unor perechi complementare antagonice: corp-suflet, materie-spirit, corp-minte care au determinat două viziuni diferite asupra corpului; astfel corpul-lucru apare, privit din exterior, ca un simplu mecanism, opus corpului-locuit, resimţit din interior şi perceput ca tensiune, elan şi dorinţă. (P. Bourdieu) Acest raport dintre interior şi exterior este definitoriu pentru noţiunea de corp care devine astfel pe rînd fie expresie a interiorităţii (psyché) sau locu
