Liberalul englez Palmerston nu vedea cu ochi buni o mare putere, Olanda, care la sfârşitul războaielor napoleoniene, în 1815, primise cadou Ţările de Jos, controla Amsterdamul şi Antwerpen, şi aşa a apărut ideea genială unui schimb între calviniştii - olandezi - şi catolicii - flamanzi şi valoni - care a culminat cu independenţa Belgiei în 1830, notează ziarul El Pais, citat de Agerpres.
Până în anii 60 ai secolului trecut totul părea să meargă bine. O ţară mică, divizată de două culturi, francofonă şi flamandă, de abia unite prin religie, ceea ce îi garanta o slabă acţiune în exterior; o revoluţie industrială încă studiată în multe universităţi; o capitală, Bruxelles, cu rădăcini medievale, o istorie densă şi o mare clasă organizată în jurul acestei fuziuni nucleare europene care este Grande Place. Nu putea exista o capitală mai bună pentru Europa.
Însă totul a început să se clatine când partea 'franceză' şi-a pierdut hegemonia, mai întâi economică şi apoi politică. Agricultorii flamanzi, asemeni indigenilor din alte ţări, au decis pe măsură ce s-au modernizat şi au luat mai puţin în serios catolicismul lor identitar, că a sosit momentul să comande. Ultimul episod al acestei ambiţii a fost victoria unui partid separatist - Noua Alianţa Flamandă - la alegerile din 13 iunie.
Ziarul francofon Le Soir titra în aprilie când a căzut ultimul guvern: 'Ziua în care a dispărut Belgia'. Adevărat sau nu, din multe puncte de vedere Belgia nu mai există. Trebuie să cunoşti această ţară pentru a aprecia ignoranţa, depărtarea şi iritarea pe care o cultură o simte faţă de cealaltă. Centralista unui mare ziar flamand pretinde să i se vorbească în engleză, sau în olandeză sub pretextul că nu ştie limba franceză. Presa flamandă ignoră multe aspecte din cealaltă parte a ţării şi invers; două popoare pe care reforma luterană i-a împărţit în două lăsând d