"Cezar Petrescu era trist ca si literatura lui", isi aminteste Ovidiu Papadima. "N-am intâlnit niciodata un om mai trist decat Cezar Petrescu si poate ca in cazul lui se adevereste cel mai bine un adevar elementar - anume, ca starile sufletesti ale autorului se transmit in mod direct si in opera. "
"El a fost casatorit cu o femeie frumoasa, care a murit la putina vreme dupa casatorie, iar cea de-a doua sotie era de o uratenie de neinchipuit. Scriitorul suferea - nu stiu daca din aceasta pricina ori din altele si, odata, la o masa a gândiristilor, l-am vazut retras intr-un colt si plangand. N-am indraznit sa-l intreb de ce plange, dar mi-am dat seama inca o data ca este un om foarte trist si insingurat…".
Suferintele personale tind sa copleseasca sufletul lipsit de speranta, cand nu-si gaseste alinare in cotidianul alert. O societate unde "pretutindeni slugile au devenit stapani, iar placerile lor au ramas brutale, de foste slugi, e dureros sa te supravietuiesti…" (p. 209)
Prin fereastra cafenelei privea pe animata Cale a Victoriei, pana in adancul intinderii sale, cum se plimbau aievea, alaturi de oamenii in costume moderne, si aceia de dinaintea lor. Printr-o bizara ingemanare a timpurilor si a spatiilor, observa cu usurinta de unde venea "lustrul occidentalizarii care a schimbat doar Podul Mogosoaiei in Calea Victoriei". Asa a vazut in urma unei cherhanale care se misca anevoios, pe "calemgiul ce canta serenade cherei Duduca", redenumita astazi "Dolly, Mary sau Nina". Nu departe de locul unde va fi terasa Otetelesanului, o metarhanea adunase "toata gura casca a mahalalei" caci "se imbraca un nou boier si in poarta curtii domnesti basi-bulucbasa striga numele si rangul boieriei. …Mai jos, era sala de bal a domnitei Ralu, la Cismeaua Rosie", iar dincolo de Dambovita, "gloata se multumea cu Pristoleanca, Chindia si Zoralia".
Bucurestiul
