Marea Neagră este, orice s-ar spune, mantra noului nostru preşedinte şi preocuparea naţională a momentului. În chestiunea Mării Negre, ca şi în chestiunea rapiţei dintr-un text caragialian genial, nu ai cum să nu fii prins. Lumea se împarte în două: unii, din ce în ce mai mulţi, care se pricep, şi alţii, din ce în ce mai puţini, care încep să priceapă. Tertium non datur. Se pricep: toţi jurnaliştii, toţi salariaţii Ministerului de Externe, Bruce Jackson şi Ronald Asmus, toţi foştii şi viitorii miniştri de Externe, tot mai mulţi oengişti, dăscălimea, doctorimea şi, parţial, popimea. Par a fi pe cale să priceapă: moderatorii de talk-show, prietenii mei boemi, George W. Bush sub influenţa Condoleezzei Rice, mai toţi parlamentarii noştri, poporul, inclusiv portarul de la blocul meu care mi-a mărturisit, de sub puterea unei revelaţii tîrzii, că a mers douăzecişişase de ani neîntrerupt la mare, vară de vară, şi habar nu a avut în ce semnificaţii geostrategice se scaldă. La noi, acum, e aproape o datorie patriotică să ai opinii ferme despre Marea Neagră. Dacă n-ai opinii, trebuie să te alături opiniilor altora. La modă este truismul transatlantic al democratizării regiunii mari a Mării Negre (wider Black Sea region), dar faci faţă şi cu mici inepţii neaoşe de genul "cine controlează gurile Dunării controlează Europa". Infatuarea noastră geostrategică nu are limite şi - ceea ce o face ridicolă - nici temei. Provoc istoricii să facă inventarul celor care, în ultimul mileniu, au controlat gurile Dunării şi să vadă dacă aceiaşi au controlat şi Europa. Rezultatul va fi dezamăgitor. Marea Neagră are istorie, dar Marea Neagră nu are, astăzi, profil geostrategic şi nici măcar profil geopolitic bine conturat. În lumea de azi, spaţiile geografice devin geostrategice, în funcţie de: a) gradul de periculozitate pe care îl au în privinţa stabilităţii unei regiuni întinse; b) încă