Întorcându-mi privirea spre viitor şi implicit căutând soluţii, trebuie să mă întorc la întrebarea sugerată în titlu: în ce măsură reprezintă această criză sfârşitul neoliberalismului şi reapariţia keynesianismului? Din păcate, sectorul financiar a demonstrat (în special în ţările dezvoltate) că are nevoie de intervenţia guvernelor pentru a-l readuce pe linia de plutire.

Acest pachet de ajutor vine desigur şi cu preţul reglementării. În România, majoritatea băncilor sunt cu capital străin, efectele crizei financiare nu s-au simţit în mod direct, atât datorită faptului că băncile nu au luat expuneri pe pieţele internaţionale, dar şi datorită măsurilor stricte de reglementare impuse de Banca Naţională a României. În plus, deficitul crescând al bugetului creează necesitatea permanentă de finanţare a acestuia, ceea ce face legătura dintre statul român şi bănci şi mai strânsă.

Reversul pervers al acestei medalii este că băncile se mulţumesc cu venitul realizat din creditele suverane (la risc minim) şi devin impasibile la ceea ce ar trebui să fie participarea lor în economia reală (în mod concret – finanţarea corporatistă, dar şi executarea silită a portofoliilor de credite imobiliare neperformante). Această inactivitate a băncilor aduce după sine imposibilitatea companiilor de a se finanţa, dar şi întârzierea repornirii sectorului imobiliar şi de construcţii prin atragerea, odată cu căderea preţurilor la imobiliare printr-un număr mare de executări, a fondurilor de investiţii specializate pe active cu probleme. Ca atare, o primă măsură recomandată acestei perioade ar fi atragerea de credite suverane din pieţe externe (de preferat, în sistem obligaţiuni sau EMTN pentru a menţine un preţ redus) şi stimularea băncilor de a executa portofoliile imobiliare neperformante (mai ales cele de la dezvoltatori, şi nu cele de la persoane fizice). Şi, dacă tot am pornit