Stăteau faţă în faţă. El, Mirele, şi ea, răsfaţata fiică a Sionului. De pe Muntele Măslinilor, de unde privea Hristos, cetatea Ierusalimului se desena la orizont semeaţă, încordată, cu toate simţurile ascuţite. El, Mesia cel promis, venea la ultima întâlnire însoţit de vuietul mulţimii care-I calcă pe urme, încă din Betania.
Alaiul acesta ca de nuntă se agăţase cu cerbicie de persoana Mântuitorului încă de la episodul învierii lui Lazăr, cel mort de patru zile. Ca şi în alte dăţi, Iisus înfruntă moartea altora, arătându-i neputinţa, ruşinând-o. Aşa avea să se întâmple şi cu propria Lui moarte…
Mirele şi mireasa
În faţa Ierusalimului, în acea duminică de 2 aprilie a anului 33 de la Naşterea Sa, Dumnezeu, întrupat într-un om încă tânăr, privea îngândurat locul unde va gusta de bunăvoie, până la capăt, consecinţele neascultării adamice. Mireasa lui dragă, Ierusalimul, îi va fi încăpere de tortură, loc al umilinţei, mormânt. Ultimul act din istoria aşteptării mesianice va fi unul sângeros, cumplit, mirosind a trădare şi moarte. Nici o bucurie nu va însoţi nuntirea aceasta a omului cu un Dumnezeu doldora de iubire.
Da, un Dumnezeu preaplin de dragoste, de nesfârşită compasiune, care-Şi lasă Cerurile şi Se dă singur morţii - adică Se abandonează de bunăvoie acelei experienţe a nimicului pe care nu El a creat-o, pe care nu o cunoştea!
Solidar cu făptura slăbănogită de păcat, îndurând fără să cârtească legea libertăţii de El sădită în inima omului, acest Dumnezeu imprudent - credul, cum ar gândi unii, care, de altfel, L-au executat fără milă - S-a prezentat în faţa umilinţelor şi a morţii cu toata simplitatea unui cuceritor de inimi: călare pe mânzul asinei!
Mântuitorul lumii, călare pe un… măgar?
Tot atât de contrariaţi or fi fost şi contemporanii proorocului Zaharia, cel ce, cu 500 de ani înainte ca Mântuitorul să se nască, I-a vestit int
