Dulceturi si represiune
La 1 martie 1950, in dimineata unui soare cu dinti, se intampla in Bucuresti doua lucruri aparent fara nici o legatura. Primul are loc in camera generoasa a secretariatului Serviciului de Cadre al CC-ului, condus de tovarasul Dumitru Coliu, unul dintre membrii Biroului Politic.
Aici, doua tovarase converseaza linistit si beau - la o masuta cu intarsii de fildes, proaspat transferata prin Gospodaria de Partid de la fosta casa Marghiloman - un ceai de sovarv. "Care, se stie, face foarte bine la bila si e contra durerilor de cap", tocmai spune intr-un ciudat idiom maghiaro-roman una dintre ele. O femeie cu par castaniu-roscat, ochi patrunzatori si forme voluntare, tasnind dintr-o scumpa rochie de lana in carouri "stil scotian", asortata la culoarea parului. Cea de-a doua are aerul ceva mai speriat al noului venit intr-un mediu pe care abia il cunoaste si nu e la fel de eleganta in camasa ei alba, apretata, stil tunica, pe care o dantela aplicata in semicerc ii marcheaza mai degraba intr-un mod nefericit sanii. Conversatia dintre Marta Draghici, sotia lui Alexandru Draghici, care avea sa devina temutul ministru al Internelor, si Elisabeta Aranici, proaspat numita secretara a tovarasului Coliu, avea sa puna bazele unei lungi prietenii.
Elisabeta si sotul ei Pavel erau proaspat sositi in Bucuresti, unde primisera primele lor "munci de raspundere" in marele "aparat" al Sectiei Organizatorice, al carei membru in Biroul de Conducere era pe atunci tovarasul Draghici. Am marea banuiala ca intre ascensiunea sotilor Aranici in aceste munci de raspundere si Iuliana, mama lui Pavel, fosta bucatareasa de restaurant care ajutase cu masa, casa si vinars mai multi tovarasi de-a lungul timpului, fiind un fel de gospodarie de partid in ilegalitate, exista o stransa legatura. Caci si tovarasa Marta cunostea, ca tot ardeleanul, renumita