Ovidius Păun a fost modelul care, in ascunsul sufletului meu, nu s-a clătinat niciodată, deşi destui detractori s-au căznit să-i şubrezească soclul. Şi atunci mi-am zis că, uneori, se intămplă ca vulturul să zboare jos, aidoma găinii, dar găina nu va atinge vreodată bolta necuprinsă a cerului. Ca vulturul, de pildă. Modelul meu s-a pensionat deunăzi, in tăcerea anonimatului coclit. Dacă mai-marii Ministerului Public n-au catadicsit să-i mulţumească pentru cariera mănoasă, o fac eu in paginile Jurnalului Naţional. Indatorat şi impăcat.
Ovidius Păun a fost modelul meu profesional. Omul cel mai important din intreaga-mi carieră juridică. (Un gănd de gratitudine şi pentru Eugen Vasiliu sau Ioan Mihai Alexandru, procurori cărora le sunt recunoscător, dar ei au apărut după ce mentorul işi avea deja un chip şi-un nume.) De căteva săptămăni, Parchetul a rămas fără incă un profesionist de inaltă ţinută morală, dar nimeni n-a consemnat elogios evenimentul. Romănica nu-şi preţuieşte deloc competenţele şi nu ştie să le omagieze. Se descotoroseşte de ele cu inconştientă, nepăsare, cu indiferenţă revoltătoare, de parcă nu le-ar datora nimic. Ovidius Păun s-a pensionat. S-a retras intre cărţile pe care n-a apucat să le citească ori să le scrie. Acum are timp berechet să-şi depene amintirile şi experienţele despre ceea ce inseamnă vănătoarea de criminali in smărcurile dămboviţene. Are ce povesti, e un martor sensibil şi lucid al Romăniei ultimului veac, pe care a slujit-o cu onestitate şi har. Cu modestie şi devotament. Şi mai are o calitate rară: e imblănzitor de vorbe, il ascultă condeiul.
Să fi fost prin 1986 cănd l-am cunoscut. Eram student in anul patru, la Drept. Profesorul Emilian Stancu ni l-a prezentat la un curs de Criminalistică. L-am plăcut din prima clipă. Un bărbat masiv, aparent dur, cu o voce blăndă, uşor invăluitoare, dar fermă. Un
