Sărise de optzeci  de ani. Îşi pierduse fraţii şi surorile, soţul şi fiica, rostul adică. Firul i se deşirase de pe mosor şi privea în  gol la viitorul de prisos. Care viitor, că nu mai desluşea nimic de aci înainte ? Nimic ! Îşi omora zilele în pustietatea casei cândva pline, războindu-se cu amintirile dintr-o altă existenţă. Nici nu-i venea să creadă că viaţa ei fusese altfel, că avusese părinţi şi copii, rude şi vecini, şi, mai presus de orice, tinereţe. Singurătatea se aciuase în oborul din care şi câinele dispăruse. Câteva  păsări şi-un guguştiuc pripăşit pe ramul unui dud olog îi ţineau încă de urât. Iarna o găsi  adâncită într-o tristeţe groasă şi mucedă. Gerul îi toiegi sufletul, şi trupul i se pipernici sub  sloiurile pornite de aducerile aminte. Aşa o află feciorul, singura ei punte  cu viaţa de acum, în ajunul Crăciunului. Îl aştepta, căci, după ce se codise coşcogeamitea, acceptase să-l urmeze la oraş. Măcar până la primăvară, când s-o topi omătul  potrivnic. Îşi înghesuise buleandrele în două genţi de rafie şi-şi îmbrăcase hainele de sărbătoare. Dădu ocol oborului, luându-şi rămas bun de la orătănii şi de la fiecare glod,  mângâie zarzărul posac dinspre coşare şi rosti ceva în gând, o iertăciune. Aproape de  maşina trasă în poartă ezită o clipă. Parcă nu se încumeta să-şi părăsească bătătura, destinul implacabil de ţărancă. Se întoarse şi se opri în faţa ghivecelor cu nalbe. O luă pe cea înflorită, cuprinzând-o strâns în braţe ca pe un pruncuţ. Pe drumul spre Bucureşti n-a fost chip să se despartă de vasul în care îndesase întregul ei trecut. În cea mai apăsătoare tăcere. Socotea grav lunile de neprimăvară, ca un şcolar silit să-şi  mute soarta la internat, printre străini. La un moment dat, o voce din radioul maşinii anunţă viscol şi troiene în martie. Pribeaga femeie se mohorî brusc şi se rugă să nu fie adevărată ştirea. Să nu care cumva să-şi amâne re