Sunt situaţii când nu mai poţi da înapoi. Nu-s puţine nici situaţiile în care trebuie să spui ceva şi orice ai spune pică prost.

Ar fi apoi situaţiile când îţi doreşti să nu fi cunoscut o anume persoană. Viaţa e plină de momente când numai norocul te ajută. În urmă cu ceva vreme trebuia să merg neapărat la dezvelirea unui monument de rahat. Să zic acolo câteva vorbe, care ulterior m-ar fi făcut să-mi fie ruşine şi silă de tot, şi să ajung faţă-n faţă cu nişte oameni, cu care nu-i nici o onoare să ai de-a face. Se întâmplă câteodată ca o ciocnire de situaţii să semene cu o răscruce de drumuri. Drumuri multe şi proaste, care nu duc nicăieri. Norocul are însă unele înfăţişări nebănuite. De bucurie că a ajuns şi el cineva, autorul monumentului, altfel un beţiv cu două dezalcoolizări la bază, s-a dres dimineaţa cu una mică, s-a mai dres şi cu una mare, şi atâta ce s-a dres şi s-a euforizat, ca să fie spiritual şi dezinvolt la ceremonie, că nu a mai putut fi trezit decât după două zile. Inaugurarea n-a mai avut loc şi eu am mai bifat un noroc în pierdere. Multe monumente rămân neinaugurate, exact ca fetele cărora le fuge logodnicul în ziua nunţii, dar cineva are întotdeauna un câştig din orice pierdere.

Câştigul meu, din toate aceste pierderi, n-a fost că nu mi s-a mai întâmplat nici una din situaţiile în care n-aveam nici un chef să devin martor, părtaş şi vinovat, ci unul mult mai interesant. Am început să recunosc multe din feţele neconvenţionale ale norocului.

Mă găseam într-o toamnă cu maşina zob într-un şanţ, cea mai apropiată comună se afla la nişte kilometri buni, pe moment nu vedeam nici o soluţie şi, cu gândul la Skoda mea verde-lighean, care nu mai avea nimic dintr-o maşină, nu reuşeam să intuiesc dimensiunile reale ale norocului ce dăduse peste mine şi familia mea: eram toţi întregi. Un ţăran, unul din acei gură-cască apăruţi din neant, pe u