Când un om îşi doreşte o bagatelă atunci când are certitudinea că sfârşitul e aproape, înseamnă că, în sufletul lui, e împăcat, că a făcut pace cu toate cele lumeşti şi nelumeşti. Cu cele vizibile şi cu cele invizibile.

După sfintele sărbători pascale, după sute de kilometri parcurşi în câteva zile, după tot felul de fripturi, sarmale, drob şi alte bucate uşoare, stropite cu vin roşu şi, de curând, cu rachiu tare de anason (îl recomand călduros), fireşte că şi cugetul meu s-a mai aşezat şi s-a mai înţelepţit, astfel încât mă îndeamnă ca azi să atac un subiect sobru, serios, asortat momentului, nu, ca de obicei, unul frivol. Mă supun, cu toate că ţin să repet o ipoteză la care mă încăpăţânez să nu renunţ: frivolitatea nu e chiar de colo, ea nu trebuie respinsă categoric, din start. Avem nevoie de ea pentru a putea să fim, când este cazul (doar atunci când este cazul, altfel facem risipă) cu adevărat gravi.

M-am bucurat să regăsesc de curând, într-o carte postumă a lui Alexandru Duţu (intitulată inspirat de îngrijitorul şi prefaţatorul ediţiei, Laurenţiu Vlad, Lumea dinăuntru şi lumea dinafară), o idee pe care, pe cont propriu, am exprimat-o şi eu în cartea despre Cantemir: progresul în care credem orbeşte de câteva veacuri (de la finalul Raneşterii) nu înseamnă automat şi faptul că noi avem acces la o cunoaştere mai nuanţată, mai apropiată de esenţe. Dimpotrivă, ce se câştigă în intensitate se pierde în cuprindere. Am izolat imaginarul dintre instrumentele de cunoaştere, opunându-i raţiunea, de parcă aceasta, singură, ar putea funcţiona ireproşabil. Mai mult decât atât, am redus conceptul de realitate la zona concretului, a fenomenologicului. Filosofia a sărăcit şi ea, îndepărtându-se de om şi de marile sale probleme, care nu sunt niciodată concrete, materiale. Autorul mai sus evocat remarcă, în repetate rânduri, un fenomen ireversibil, din păca