Părintele Arsenie Boca. Episodul doi dintr-un serial despre unul dintre cei mai iubiţi şi mai populari români, căutat de mii de oameni, chiar şi după moartea sa

Aspaziei îi curgeau lacrimile pe obraji şi nu putea pricepe de ce. Doar nu păţise nimic rău. Ba dimpotrivă: ea, o fetişcană fragilă, astăzi avusese forţa să urce târâş grăpiş prin zăpada până la brâu, în miezul lui ianuarie, pe vifor, în inima muntelui, la mănăstirea Sâmbăta de Sus. Abia ajunsă, acum se odihnea la căldură, în bucătăria mănăstirii, cu paltonul pe umeri, sprijinită de fereastră. “Priveam peisajul şi plângeam. Simţeam o emoţie cumplită, fără să înţeleg de unde-mi vine. Şi la un moment dat, în spatele meu am auzit o voce. Nu uşă deschizându-se, nu paşi, nimic. Doar o voce cu accent ardelenesc: no, ce s-o întâmplat? M-am întors şi am văzut un călugăr înalt, subţire, îmbrăcat în alb, care mă privea foarte serios şi foarte de aproape. Nu-mi explicam de unde apăruse. I-am văzut ochii şi m-am speriat: privirea lui nu avea fundal. Mă privea infinitul cu doi ochi albaştri de om. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Pur şi simplu, era să cad pe spate”, povesteşte Aspazia Oţel Petrescu.

Acela era părintele Arsenie Boca, omul pe care o ţară întreagă îl căuta să i se spovedească. “Sfântul Ardealului”, aşa îi spuneau. Auziseră oamenii că el e genial, are puteri neobişnuite, vede viitorul, face minuni, vindecă orbi şi paralizaţi. Era popular, dar scump la vedere. Îi plăcea sihăstria şi nu oricine reuşea să stea de vorbă cu el. Doar era stareţul celei mai căutate mănăstiri din România.

N-avea de unde să ştie fetişcana Aspazia de atunci că omul pe care ea îl privise drept în ochi în faţa ferestrei în ’48, urma ca, după moarte, să întemeieze o mişcare unică în România, lângă Haţeg: “Fenomenul Prislop”.

Citeşte şi “Fenomenul Prislop”: VINDECĂRILE MIRACULOASE de la mormântul părintelu