Domnule Manuel Valls,
când v-am întâlnit pentru prima și poate ultima oară, în acea seară de miercuri din septembrie 2012, n-am avut niciun dubiu: Nicolas Sarkozy II, mi-am zis. Vă priveam peste masă: aceeași atitudine, aceleași gesturi, aceeași funcție de Ministru de Interne și – aș completa acum – probabil același viitor politic. Vizita dvs la Ministerul Muncii, unde eram consilier al ministrei, a durat puțin și a fost numai de formă; nu s-au spus prea multe, nici măcar puține și importante. Vă jucați absent cu stiloul pe foaie, șușoteați cu domnul Cazeneuve, era seară, eram obosiți, minutele treceau iar a doua zi gazetele franceze și românești deopotrivă aveau să scrie oricum despre o întâlnire la nivel înalt în România – pași importanți spre rezolvarea problemei romilor români din Franța.
A trecut un an de atunci. Eu mi-am schimbat deja locul de muncă, bag de seamă că și dvs vă pregătiți din timp s-o faceți: vreți la Elysee, desigur; o să reușiți, fără îndoială.
Povestea dvs și a multor lideri ai Partidului Socialist Francez este, când vine vorba de romi, una despre campanie electorală și ipocrizie, cum bine spune domnul Ponta; o poveste despre xenofobie, cum spun comuniștii francezi, cei mai lucizi și mai curajoși în aprecieri zilele acestea. După critica vehementă a măsurilor lui Sarkozy (demolări de tabere și expulzări) ați făcut întocmai de îndată ce ați ajuns la putere. Nicio diferență între stânga și dreapta franceză.
Dacă așa arată realitatea în Franța, odată cu schimbarea guvernului, aceeași consecvență găsim și în România dar pe mult mai multe teme. Romii ar fi cea mai puțin populară dintre ele; Roșia Montană și Codul Muncii sunt cele mai dureroase.
Însă vina dvs, domnule Valls, se sfârșește odată cu granițele Franței. În România alții sunt vinovații, tot politicieni ca dvs, ca domnul Ponta – de zece ani, nicio politică publ
