Federer a pierdut la Nadal pentru că nu mai are răbdare. Un caz tipic în care mintea trădează corpul

Federer-Nadal, episodul 27, sezonul 8. Semifinală la Melbourne chiar de Ziua Naţională a Australiei. Meciul întrerupt cîteva minute fiindcă metropola sărbătorea evenimentul cu foc de artificii. Bombardamentul paşnic şi multicolor a celebrat cu anticipaţie deznodămîntul. Rafa învingător în 4 seturi muncite, dure. 6-7, 6-2, 7-6, 6-4. Din 2004, cînd au jucat întîia oară unul împotriva celuilalt, Nadal a reuşit să cîştige de 18 ori, Roger de 9. 7 finale de Grand Slam, 5-2 pentru spaniol. Finalele de la Wimbledon (2008) şi de la Melbourne (2009) au intrat deja în istoria tenisului. În galeria frumosului de dincolo de tenis.

I-a lipsit ceva acestei noi întîlniri. Dramatismul aproape material, imprevizibilul acela autentic care te anunţă că soarta partidei atîrnă de un fir al benzii fileului. O, da, s-au jucat mingi imposibile, inaccesibile, am văzut traiectorii demne de geometrii nepămîntene. Naturaleţii lui Federer, Nadal i-a opus crezul spaniol. Luptă, determinare şi insistenţă. Nimic nu e pierdut dinainte, nu există minge după care nu merită să alergi. Să îţi supui corpul unei torturi liber consimţite. Şpagaturi, fandări, frîne, accelerări de maşini cu tracţiune integrală. Băieţii din noul val au calităţi de contorsionişti şi o răceală mentală antrenată în regim de MI5. Nadal este printre veteranii acestei generaţii, Djokovici, varianta upgrade, fără gluten, cu muşchi supli. Raonic şi Tomic înseamnă, cred, viitorul. Încă nu sînt copţi, dar au momente în care joacă nu bine, ci înspăimîntător de bine. Atunci, în clipele lor de graţie, seamănă cu nişte produse cibernetice.

Amurgul zeului Federer se consumă în splendoare. Căderea aduce cu o plutire nesfîrşită, căci Roger continuă să rămînă artistul incontestabil al circuitului, fără să aparţină curentului