La Muzeul Ţăranului Român m-am simţit întotdeauna în largul meu: în primul rînd, pentru cum este muzeul (şi nu mai e nevoie să spun decît că a rămas altfel decît orice altă instituţie de acelaşi fel) şi, în al doilea rînd (la fel de important ca primul), pentru că acolo am prieteni. Nu pot să nu amintesc, din nou, de Irina Nicolau; de cîte ori treceam prin biroul ei de la muzeu, Irina mă lumina, realmente: ori îmi dădea cîte o idee nouă, ori mi le clarifica pe puţinele pe care le aveam eu... Desigur, nu era numai Irina, erau şi Ioana Popescu, Alice Ionescu, Silvia Cazacu (care acum nu mai lucrează la muzeu, dar care, atunci, făcea parte din echipa Irinei), şi, mai tîrziu, Vintilă Mihăilescu şi Cătălina Tesăr. Şi nu numai...
I-am pomenit pe toţi prietenii de mai sus şi pentru că erau (şi sînt) reprezentativi pentru atmosfera de la MŢR. Clubul ţăranului, deschis de Adrian Darabană, acum cîteva luni, are meritul de a instituţionaliza tocmai această atmosferă de socializare informală: "Specificul clubului este un amestec de urban şi tradiţional, de modern şi vechi. Iar spaţiul a fost gîndit ca unul de graniţă, între stradă şi muzeu. Clubul este aici pentru că muzeul e dornic să se deschidă. Vrem să oferim un răgaz bucureşteanului care intră aici: să se şi veselească cu o pastramă de berbecuţ, cu un piept de raţă afumat, să bea şi un suc de mere sau un vin, dar să găsească şi poveştile pe care nu le află în altă parte" (Adrian Darabană, managerul clubului).
Discuţiile informale tocmai asta făceau: stabileau un spaţiu de graniţă între stradă şi muzeu; asigurau contactul afectiv şi neinstituţionalizat cu muzeul. Clubul ţăranului face acelaşi lucru într-un mod organizat, dar nicidecum închistat: deşi are un profil bine conturat şi un program cultural vast şi constant, reuşeşte să păstreze tocmai ceea ce, pentru mine, contează cel mai mult ca să mă simt în la
