România ocupă un nedorit prim loc, în Europa, la incidenţa sifilisului. Care sunt dificultăţile identificării persoanelor infectate, precum şi etapele diagnosticului de laborator al formei congenitale de boală, aflaţi în articolul semnat de dnii dr. Dan Ionescu, dr. Gabriel Ionescu şi conf. dr. Adrian Băncescu.
România ocupă, din păcate, primul loc în Europa privind incidenţa sifilisului, cu 3.229 de cazuri confirmate în 2009 (conform Raportului ECDC 2011), adică 15 cazuri la 100.000 de locuitori. Acest nivel ridicat se răsfrânge direct şi inevitabil şi asupra incidenţei sifilisului congenital, formă clinică responsabilă pentru o parte a cazurilor de avort spontan, mortalitate perinatală şi sechele la nou-născuţi. Diagnosticul sifilisului congenital, ca o componentă a sistemului de supraveghere şi control al bolii, întâmpină o serie de dificultăţi legate de capacitatea limitată de identificare a femeilor infectate, care fac parte din grupuri de risc (necăsătorite, prostituate, consumatoare de droguri). La acestea, se adaugă lipsa simptomatologiei în cazuri de sifilis congenital la copii născuţi de mame infectate dar seronegative, subtilităţi tehnice în a evidenţia Treponema pallidum din probele biologice, dificultatea interpretării serologiei nou-născutului în condiţiile transferului transplacentar de anticorpi, probleme de comunicare între clinician şi laborator etc. Riscul transmiterii infecţiei de la gravida netratată la făt variază de la 100% în sifilisul primar şi secundar, la 80% în sifilisul latent recent şi aproximativ 30% în sifilisul latent tardiv. Transmiterea se poate produce pe toată perioada sarcinii, mai frecvent după săptămânile 9–10, agentul etiologic putând fi detectat atât în placentă, cât şi în ţesuturile fetale. După săptămâna 18, când sistemul imun fetal începe să funcţioneze, apar şi primele semne clinice, asemănătoare sifi