Am scris pînă acum două articole despre memoriile lui Marino. Prima oară răspunzînd unei anchete a revistei Euphorion, înainte de apariţia cărţii, ca reacţie la „scandalul“ prilejuit de publicarea unor excerpte în Evenimentul zilei. A doua oară în substanţialul dosar dedicat lui Marino de revista Verso. Şi în cel de-al doilea text refutam obiecţiile aberante cu care fusese întîmpinată cartea încă înainte de a fi ajuns în mîinile cititorilor. De data aceasta, însă, cu cartea pe masă. Al doilea text poate fi citit şi pe blogul meu, la adresa http://antonesei.timpul.ro/2010/04/07/marino-autoportret-pe-fondul-epocii/. Numai că aceste memorii sunt prea bogate şi prea importante, iar reproşurile formulate, de asemenea, pentru a putea fi „rezolvate“ într-un articol sau două. Într-un comentariu din Academia Caţavencu, preluat şi pe blogul său de pe VoxPublica, prietenul meu Cristian Teodorescu îi reproşează lui Marino absenţa „talentului literar“. Reproş reiterat de altfel şi de alţi opinenţi, inclusiv în comentariile de subsol la „dosarul Marino“ din numărul precedent al acestei reviste, cel mai consistent şi „decisiv“ aparţinînd dlui Mihnea Moroianu. Şi aşa este! Nicăieri în cărţile sale, nici măcar în jurnalele de călătorie, Marino nu probează vreun uriaş talent literar. Stilul său este mai degrabă alb, lipsit de podoabe „ce din coadă au să sune“. Doar că reproşul nu este în chestiune. Talentul literar ne interesează în cazul literaturii propriu-zise, prime, ca să spun aşa, nu al celei secunde. Or, Adrian Marino n-a fost un scriitor, ci un autor cu preocupări cu totul rare, ca şi singulare, în istoria culturii noastre, domeniul său fiind reprezentat de critica, genealogia şi teoria ideilor literare, iar după 1989, şi critica ideologică în general. Nici măcar aceste memorii atît de controversate nu sînt literatură primă, ci tot secundă, reprezentînd „o biografie pu