Motto:
Munca l-a creat pe om dar nici prestarea de servicii n-a omorât pe nimeni
Așa cum probabil ați intuit din vorba de duh parafrazată mai sus, în episodul de săptămâna aceasta voi aborda tema fiscalității veniturilor obținute din muncă, mai exact mă voi concentra pe zona contribuțiilor sociale.
Este stiut faptul că actualul sistemul fiscal din România descurajează munca prestată în forma ei clasică, pe baza unui contract de muncă și remunerată prin salariu. Sunt favorizate sistemele alternative de prestări de servicii sub forma contractelor de cedare a drepturilor de autor, a persoanelor fizice autorizate (PFA) sau microîntreprinderilor. Și asta nu datorită impozitului pe venit ci din cauza sistemului complicat și foarte costisitor de contribuții sociale obligatorii (este de fapt cauza pentru care introducerea cotei unice nu a condus la o creștere exponențială a contractelor de muncă declarate oficial: a scazut într-adevăr nivelul impozitului, dar contribuțiile aferente au rămas mari).
În momentul actual, pentru 1 leu plătit unui angajat ca și salariu net un angajator mai plătește la stat încă aproximativ 80 de bani ca și impozit și contribuții sociale (pentru pensii, pentru sănătate, pentru șomaj și altele de importanță mai mică). Dacă ne raportăm la alte țări europene dezvoltate, suma nu e totuși foarte mare, dar acolo operează niște plafonări care încurajează salariații să câștige mai mult și mai bine, astfel încât nivelul general de fiscalizare al veniturilor lor salariale să scadă. La noi însă, acest sistem de plafonare este practic inexistent.
Pe de altă parte, în cazul unuia dintre sistemele alternative menționate mai sus, costul fiscal pentru 1 leu net este in jur de 30 de bani (+/- 10% în funcție de nivelul venitului).
Desigur, există o legislație anti-abuz care permite inspectorilor fiscali să reclasifice un siste
