Daniel Funeriu a devenit rapid unul dintre cei mai impopulari miniştri ai Cabinetului Boc. Previzibil, dar foarte trist. Previzibil fiindcă, după cinica festă electorală jucată profesorilor, era limpede că titularul portofoliului de la Educaţie va deconta minciunile iresponsabile din campanie. Trist pentru că pionul de sacrificiu compromite, involuntar, chiar ideea unei posibile primeniri a clasei politice. Până de curând, Daniel Funeriu părea prototipul ideal al tânărului politician la care visează societatea civilă. Avea vârsta potrivită, CV-ul perfect, un trecut fără pată. Biografia sa era o minunată poveste de succes : fostul olimpic la chimie fugit în Franţa la numai 17 ani reuşise, prin forţe proprii, să-şi construiască o carieră ştiinţifică prodigioasă, apreciată pe trei continente. În România nu datora nimănui nimic. Şi, totuşi, se simţea dator să facă ceva pentru ţara în care se născuse.
Nu, nu era doar demagogie de politician. Când l-am cunoscut, Daniel Funeriu nu intrase încă în contact cu politica dâmboviţeană. Era doar un tânăr savant din diaspora, cu un proiect ambiţios. Un proiect vizând relansarea cercetării româneşti, prin întoarcerea acasă a "creierelor" plecate la export. Funeriu era convins că "brain drain"-ul este un proces reversibil şi că România ar trebui să profite de experienţa acumulată de cei mai deştepţi dintre emigranţii ei. Din Japonia, reuşise să intre în legătură cu conaţionali împrăştiaţi prin marile laboratoare ale lumii, care-i împărtăşeau visul. Surprinzător, toţi s-ar fi întors în ţară dacă statul le-ar fi garantat nu acelaşi nivel de trai, ci acelaşi nivel de performanţă ştiinţifică.
Din păcate, Daniel Funeriu nu era deloc pregătit pentru interacţiunea cu oamenii de stat din România. Când şi-a prezentat prima dată proiectul, la începutul toamnei lui 2004, a fost entuziasmat de promisiunile lui Ion
