Ca să se menţină la putere, preşedintele Ahmadinejad n-are decât o şansă: să latre. Retorica lui violentă, apocaliptico-zăltată e pentru urechile electoratului său şi ale prietenului Nasrallah. Atât de exaltate au fost declaratiile lui din ultimele zile (liderii de la Ierusalim i-au dat apă la moară, întrebându-se în văzul lumii dacă să declanşeze un atac preventiv sau nu), încât ieri, pe o pagină de web administrată de apropiaţi ai ayatollahului Khamenei se punea întrebarea dacă nu cumva Ahmadinejad e înţeles cu israelienii. (Textul a fost şters după câteva ore).

Mereu a fost aşa în Iran: preşedintele - responsabil cu zgomotul, liderul suprem - cu tot ce mişcă, înăuntrul şi în afara graniţelor. În acest al doilea mandat (obţinut dramatic, cu mişcări de stradă, cu vărsare de sânge), Ajmadinejad a reuşit să-şi pună în cap atât Majilis-ul (Parlamentul, care era cât pe-aci să-l suspende), a reuşit să-i ostilizeze pe mullahi, dar şi pe Gardienii Revoluţiei (şeful acestora, Ali Jafari, a cedat nervos şi l-a pălmuit, la începutul anului). Au fost săltaţi vreo 50 de colaboratori apropiaţi preşedintelui (între care şi seful său de cabinet), pe motiv de... vrăjitorie. Adevărul e că omuleţul ăsta e dus rău cu sorcova. Semne au fost încă din 2006, când la un summit ONU s-a rugat în plen pentru venirea celui de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns, Al-Mahdi, un Mesia al şiitilor, care e aşteptat să se arate la sfârşitul istoriei, la judecata de apoi, ca să instaureze pacea şi dreptatea). Dar când a mărturisit că un nimb verde l-a învăluit la rostirea discursului, conaţionalilor săi - care glumeau pe seama lui încă de pe vremea în care era primar Tehranului - le-a îngheţat zâmbetul pe buze. Preşedintele Iranului crede sincer că Mahdiul trebuie să apară din clipă în clipă, dar nu-l lasă "sioniştii" să aterizeze. Degeaba i-a explicat ayatollahul Khamenei, în mai multe râ