Studenţii ce trec printr-un curs de economie internaţională se întâlnesc cu "trilema" politicii financiare într-o economie deschisă; aceasta spune că autorităţile dintr-o ţară nu pot urmări, simultan, atingerea a trei obiective: o politică monetară autonomă (care să fie utilizată în funcţie de mişcarea ciclică a economiei), stabilitatea cursului de schimb (care să elimine volatilitatea extremă, ce dăunează relaţiilor comerciale şi stabilităţii economiei) şi mişcări de capital libere (ce permit mărirea gamei de investiţii şi ajută la atenuarea unui deficit de resurse interne investiţionale).
Adică, dacă se doreşte menţinerea autonomiei politicii monetare trebuie renunţat fie la mişcarea fără restricţii a fluxurilor de capital, fie la stabilitatea cursului de schimb. Sau dacă se doresc stabilitatea cursului de schimb şi fluxuri nestânjenite da capital (precum în zona monetară unică, din UE) se renunţă la politica monetară autonomă. Fără îndoială că avem de-a face cu o simplificare mare, care nu ţine cont de dimensiunea variată a economiilor, de gradul lor de deschidere, posibila circulaţie a mai multor valute în tranzacţii interne, statutul unor monede ca valute de rezervă etc. Dar utilitatea analitică a trilemei este evidentă.
Într-un articol recent, Gregory Mankiw, fost consilier economic în precedenta administraţie republicană din SUA, face o paralelă între operaţionalizarea politicii economice externe americane şi cea a ţărilor din UE în raport de această trilemă ("Confronting «trilemma» of global finance", IHT, 10-11, July, 2010). El arată, printre altele, că SUA au optat cu câteva decenii în urmă la flexibilizarea cursului de schimb al propriei monede dorind să impulsioneze mişcările de capital internaţionale. Pe această cale, SUA s-au îndepărtat de logica iniţială a aranjamentelor de la Bretton Woods, care prevedea limitarea mişcărilor de
