Pentru a doua oară în şaptezeci de ani, Katynul lasă Polonia fără o bună parte a elitelor sale. Drama e profundă nu numai în sine, nu numai prin prisma straniilor coincidenţe legate de un loc anume, dar şi dacă o privim ca parte a istoriei poloneze, în general.
În centrul unei Europe aflate în conflicte latente ce au explodat ritmic în războaie, în ultimii trei sute de ani polonezii au o poveste cu totul aparte. Polonia nu a luptat pentru unitate, ca alte popoare, ci, în primul rând, pentru supravieţuire statală. Ea nu a încercat să construiască sau să conserve un imperiu, ea s-a aflat la graniţa a două asemenea conglomerate, ale căror mişcări tectonice au făcut ca statul polonez să dispară de trei ori în acea perioadă.
O astfel de realitate istorică, pe fondul unei anume spritualităţi legate de Biserica Catolică, a făcut ca Polonia să devină treptat o entitate politică extrem de alergică la uniformităţi impuse din afară. În orice sistem a intrat, a refuzat, într-o formă sau alta, să accepte reguli care nu i se păreau că i se potrivesc.
Vorbim de ţara care a atacat tancurile germane cu cavaleria. Cea despre care Stalin spunea că "a face comunism în Polonia e ca şi cum ai vrea să pui şaua pe o vacă". Vorbim despre singurul stat comunist care a dezvoltat o structură instituţională amplă împotriva sistemului - sindicatul Solidaritatea. Şi azi Polonia e o ţară greu de convins în interiorul Uniunii Europene ori de câte ori vine vorba despre adoptarea unor reguli noi, atunci când interesele ei nu sunt prezente.
Acest mod de a-şi afirma energic identitatea a cerut Poloniei sacrificii, a adus Poloniei momente dramatice, dar a şi permis succese reale, dezvoltări spectaculoase şi reconstrucţii din cenuşă. E o ţară care se bucură în concertul european de astăzi de un respect deosebit, "instalatorul polonez", uneori antipatizat, fiin
