Cine sînt și ce vor? Iată întrebările pe seama cărora se exercită mare parte din producția textuală, de toate culorile, în jurul demonstrațiilor sociale de la începutul acestui an electoral. Întrebări fundamentale, pentru că de răspunsul la ele depinde calibrarea unei reacții eficiente, nu doar de moment, ci și în perspectivă. O a treia întrebare ar fi: de ce contează atît de mult, de vreme ce sînt doar cîteva zeci de mii de oameni din milioanele de locuitori ai patriei?
Cum în România manifestații spontane (mai exact, pentru care nu a fost cerută o autorizație) de protest, sincronizate la nivel național, nu au mai avut loc de extrem de multă vreme, ceea ce s-a întîmplat începînd de joi, 12 ianuarie, pînă luni, 16 ianuarie (marja de timp asupra căreia putem comenta la această oră) a inflamat presa, site-urile de comentarii, platformele critice și blogurile oamenilor politici.
Cine sînt, deci, cei adunați în Piața Universității? Consultîndu-se cu un specialist psihiatru, ziarul Adevărul identifică mai multe „specii“; printre ele, nemulțumitul, protestatarul antisistem, politicianul exhibiționist și voyeuristul. Cu o zi în urmă, diverși politicieni ai puterii vorbeau, cu forță metaforică și nu analitică, despre „mahalaua violentă și ineptă“ (Teodor Baconschi) și despre „viermi“ (Iulian Urban)
Întregul exercițiu de „numire“, de oricare parte, încearcă să dea o față identificabilă, mai ușor de îmblînzit, pentru o realitate mult mai simplă decît pare: această piață (mult mai liberă, deși nu e concurențială) e una cetățenească, e o manifestare a democrației participative în acțiune ce desfide recenta tradiție „dezbină și cucerește“ a demonstrațiilor monocolor-sociale, azi pensionarii, mîine studenții. Adevăratele mișcări sociale sînt eclectice, haotice, imprevizibile și nu se organizează conform cu manualele de sociolo