Finala Cupei Romaniei a incheiat, practic, sezonul fotbalistic "la virf" al fotbalului romanesc, oferind publicului o disputa destul de spectaculoasa si mai ales tensionata, care i-a tinut in priza nu doar pe suporterii Stelei si ai Rapidului, ci pe toti cei care au urmarit meciul. Nu putini dintre (tele)spectatorii impartiali ai finalei au facut, insa, observatia de bun simt ca aceasta partida a avut si un "ingredient" care ar fi trebuit sa lipseasca: Marius Lacatus. Autorul acestor rinduri a ramas, pur si simplu, dezolat de afirmatia facuta pe postul national de televiziune de antrenorul stelist Mihai Stoichita, cu citeva ore inaintea finalei de pe "Lia Manoliu". Spunea atunci Stoichita: "Daca s-ar pune problema ca intr-o zi sa inlocuim vulturul de pe emblema clubului cu altceva, atunci nu am putea pune in loc decit chipul lui Marius Lacatus, in semn de respect pentru cite a facut el la Steaua". O declaratie care mi-a taiat tot apetitul pentru a mai urmari aceasta finala. Dincolo de asa-zisa matefora incercata de antrenorul echipei militare si de incercarea vadita de a mai repara cite ceva din imaginea greu sifonata a capitanului Stelei, ramine intrebarea: ce impuls demonic ne impinge mereu sa iertam greselile si reaua credinta a unora dintre noi, in numele unor realizari trecute si deloc singulare? Lacatus a fost un jucator bun, este inca unul folositor Stelei, dar asta nu-i poate sterge cu buretele toate actele de cruzime savirsite de-a lungul carierei in teren, ce i-au adus calificativul de "cel mai violent fotbalist roman". Cu o indulgenta demna de scopuri mai nobile, capii federatiei i-au permis sa revina pe teren mult mai repede decit era normal, dupa ce i-a facut piciorul arsice jucatorului bacauan Ardeleanu. Lui Lacatus i-a fost permis sa-si cumpere cu citeva milioane de lei vinovatia pentru acel gest neomenesc si sa revina in joc, ca si cum nimic nu s-ar f