Concurenţa, mama industriaşilor s-a făcut simţită încă de la începuturile anemicei economii a Aradului. În încercarea de a duce o luptă cu concurenţa, vechii meşteşugari îşi alegeau cu grijă semnele frăţiei din care făceau parte. Alături de acestea, sfinţii deveneau protectori ai breslei.
Încă de la primele semne ale comerţului pe plaiurile arădene, autenticitatea s-a dovedit de la bun început a fi cea care face diferenţa. În urmă cu două secole, reclama însemna semne distincte între un meşteşug şi altul. Astfel, frăţiile meşteşugarilor au ajuns să-şi reprezinte muncile felurite în sigilii de breaslă, păstrătoare de secrete. „Până în prezent, la noi în ţară, cercetări în mod special cu privire la tehnica făuririi sigilare şi de confecţionarea acestor sigilii de breaslă, nu s-a făcut. Diferitele lucrări de specialitate mai oferă sporadic unele date şi informaţii”, spune istoricul Augustin Mureşan.
Paşaport de pribegie, decembrie 1793 (breasla dulgherilor)
Cum, cine şi care era scopul
Sigiliul, o ştamilă timpurie a comerţului, era necesar atât pentru a te diferenţia de celelalte munci, cât şi pentru reprezentarea frăţiei departe de locul de baştină, când viitorii ucenici băteau la pas târgurile pentru aş desăvârşii meseria.
„Reprezentarea diferitelor meşteşuguri din cadrul breslelor s-a făcut prin includerea în emblemă, pentru fiecare domeniu de activitate, a unor simboluri specifice. Cea mai importantă şi interesantă este emblema, care este strâns legată de activitatea breslei”, spune istoricul arădean.
Cea mai uzuală metodă de făurire se făcea prin gravarea metalului la cald. Aici în schimb meşterul mai greşea, astfel că literele mai ieşeau întoarse, sau dublate, ba chiar omise. În acest mod şi-au făurit peceta pe la 1852 bresla mixtă din Pâncota. „La început pecetarul-gravor îşi alegea şi pregătea metalul de care avea nevoie