Foto: Thinkstock În cartea ei „O istorie naturală a simţurilor”, Diane Ackerman scria: „Dacă amesteci galben cu albastru, fiecare dintre culori se va pierde pe sine, pentru ca împreună să (re)compună o culoare nouă. Sunetele, în schimb, pot fi combinate fără a-şi pierde nota individuală. Ceea ce se obţine este ceva nou, care are sonoritate proprie, dar în acelaşi timp fiecare sunet care îl compune este distinct, individual”...
Încerc să aplic cele zise mai sus unui grup de oameni. Dacă fiecare vorbeşte în felul său, dar nu există armonie, nu vom obţine muzică. Doar zgomot. Nu vom diferenţia sunetele care compun zgomotul. Dar vom putea identifica persoanele care emit sunetele care devin, împreună, zgomot, căci fiecare dintre ele ocupă un loc perfect identificabil în spaţiu. În ce priveşte muzica, notele rămân separate, dar ele ocupă acelaşi spaţiu. În armonie.
Ştiinţa particulară a amestecurilor se numeşte „mixologie”. Fără inspiraţie însă, nici un mixaj/nici o mixtură nu devine artă. Haideţi să ne imaginăm că avem dinainte paleta unui artist. Şi că el amestecă aici culorile, cu pensula, cu cuţitul sau cu degetele... Vom observa cum, la început, cele două culori – să spunem galben şi albastru – îşi păstrează identitatea, dar „se trag” în fire tot mai subţiri care se întrepătrund. Apoi încep să apară primele firişoare verzi, printre firele galbene şi albastre. Apoi verdele devine tot mai puternic şi, doar din când în când, câte un fir galben sau albastru iese la iveală. Apoi, pe măsură ce verdele se omogenizează, observăm că avem şi fire de un verde-gălbui şi altele de un verde-albăstrui. În fine, verdele devine intens şi nici o urmă din fostele culori nu mai e vizibilă. Dar deja ştim că dacă ne dorim o nuanţă mai galbenă sau mai albastră a verdelui pe care l-am obţinut, n-avem decât să stoarcem deasupra unul dintre tuburi şi să reluăm procesul de
