Nu mai ştiu la ce s-a gândit Traian Băsescu atunci când, la preluarea mandatului, a declarat că, spre deosebire de predecesorii săi, va fi un preşedinte-jucător.

În timp ce Iliescu şi Constantinescu se mulţumiseră cu condiţia de arbitri, străduindu-se să sufle în fluier când li se semnalau poziţii de ofsaid, Băsescu a decis să intre în teren şi să şuteze în minge oridecâte ori va avea prilejul.

Asta şi face, de aproape trei ani, spre tot mai marea nedumerire a celor care l-au ales sperând că va fi capabil să se detaşeze de măruntele aranjamente de culise, veghind la corectitudinea jocului. Într-adevăr, Băsescu a renunţat la culise, jucând pe faţă în favoarea şi în folosul unuia dintre competitori. Dacă mai era nevoie, a dovedit-o la lansarea eurocandidaţilor democraţi. Dacă Iliescu ar fi onorat o manifestare social-democrată asemănătoare, sau Constantinescu una ţărănistă, ar fi fost mâncaţi de vii de presă şi de adversari. În cazul lui Băsescu s-a ajuns la a se considera că aşa ceva e pur şi simplu firesc.

De mult nu se mai poate vorbi în România despre echidistanţa şi neimplicarea preşedintelui în jocurile politice. Traian Băsescu este băgat în ele până peste cap, fără să-i pese de Constituţie sau de regulile generale. El a decis să joace după propriile sale reguli, şi o face fără să-i pese de nimeni şi de nimic.

Multă vreme s-a bucurat (şi se mai bucură încă) de un puternic sprijin popular din partea celor care consideră că el a făcut din nesocotirea regulilor un instrument de luptă împotriva corupţiei, a oligarhilor şi a politicianismului. Şi că altfel nu se putea. Devine însă din ce în ce mai vizibil, şi pentru omul simplu, că Băsescu luptă cu armamente neconvenţionale împotriva corupţiei şi a oligarhilor altora, pe cei proprii veghindu-i cu grijă şi mângâindu-i pe creştet cu dragoste părintească. Cea mai flagrantă acţiune a sa, în aceast