În capcana datoriilor a căzut chiar şi cea mai bogată ţară în resurse naturale, nevoită acum să recurgă la reduceri bugetare radicale, ce puteau fi evitate dacă guvernul nu ar fi renunţat la împrumuturile de la propria bancă centrală, în 1970.
Săptămâna trecută, în Ottawa, Camera Comunelor din Canada a aprobat cele mai recente măsuri de austeritate şi reduceri bugetare ale guvernului federal. Printre măsurile adoptate se numără tăierea a peste 19.000 de locuri de muncă din sectorul public, creşterea vârstei de pensionare, de la 65 la 67 de ani şi scoaterea din circulaţie a monedei de un penny, a cărei producţie costă mai mult de un cent. Justificare acestor măsuri este datoria de 84% din PIB, adică 581 de miliarde de dolari canadieni.
Dar guvernul se concentrează asupra mărunţişului şi ignoră esenţialul: ponderea masivă a datoriei care ar putea fi salvată printr-un împrumut de la propria bancă a guvernului, remarcă Ellen Brown, avocat şi preşedinte al Institutului Bancar Public.
Între 1939 şi 1974, guvernul canadian a împrumutat de la banca centrală proprie, fără dobândă. Conform unui fost contabil al guvernului, în acea perioadă datoria federală a rămas foarte scăzută, la un nivel sustenabil.
Datoria a crescut doar după 1974, atunci când a fost înfiinţat Comitetul Basel, al cărui obiectiv-cheie era să menţină "stabilitatea monetară şi financiară". Pentru a atinge acest scop, Comitetul a descurajat împrumutul unei naţiuni de la propria bancă centrală fără dobândă, în favoarea împrumuturilor de la creditorii privaţi, în numele "menţinerii stabilităţii monedei".
Ideea de la care s-a plecat a fost aceea că împrumuturile de la o bancă centrală cu puterea de a crea bani, ar creşte preţurile şi oferta de bani. Împrumuturile de la creditori privaţi, pe de altă parte, nu au fost considerate inflaţioniste, deoare