Abordarile uzuale impart fenomenul coruptiei in doua segmente distincte: cea mare si cea mica. Pe de o parte, demnitarii de rang inalt care incaseaza comisioane pe trasee intortocheate, vanati de catre DNA si avand atintiti asupra-le ochii presei si ai Comisiei Europene. Greu de dovedit, pentru ca sunt aparati de legi ciudate, au avocati buni si complicitati peste tot. De cealalta parte, spaga marunta primita de functionarul de la ghiseu sau politistul de circulatie, protejata de o rationalitate bolnava de orbul gainilor: mituitorul capata hartia de care are nevoie pe loc si fara sa stea la coada, ori scapa cu permisul nesuspendat, mituitul isi rotunjeste remuneratia (dupa buget, mica, sa traiti!) – win/win, in teoria jocurilor.
Cele doua forme de coruptie sunt vanate deopotriva de catre organizatii ale societatii civile si multe institutii specializate, mai mult sau mai putin zeloase. Pana acum, cu succese mai degraba modeste. Nu ca le-am fi rezolvat pe astea, dar mi se pare nedrept sa ramana neobservata zona dintre ele.
Intre cele doua blocuri se fofileaza insa, maloasa, o forma de mijloc, care rasare la lumina doar accidental – coruptia mijlocie, indeobste nebagata in seama. Este coruptia directorasilor de rang intermediar, personaje relativ sterse, fara personalitate publica. Nu este vorba despre asa-zisii "functionari de lux". Sunt responsabilii afacerii cu permise de conducere din Pitesti, procurorii de sedinta care nu-si fac treaba tocmai atunci cand criminali periculosi sunt pusi in libertate, managerii care tolereaza ca medicii sa-si imparta paturile din spitale ca pe feude (si astfel, pentru batrana din Satu Mare nu s-a mai gasit un loc), cohortele de sefuleti care-si promoveaza subalternii dupa criteriul celui mai gras plocon sau al cumetriei, decanii unor facultati inventate (si acreditate) peste noapte care emit diplome pe banda rula