Virgil Duda, Un cetăţean al lumii,
Iaşi, Editura Polirom, 2011, 328 pag.
Într-o scrisoare trimisă la Ierusalim unui juriu literar din care făcea parte, Zigu Ornea susţinea premierea lui Virgil Duda. Aprecia la scriitorul de origine română capacitatea de aclimatizare, identificând corect esenţa prozei scrise în exil: „amestecul de memorie afectivă (românească) şi trăirea clipei israeliene propun o realitate literară inedită, rezultată din această fuziune”.
Între timp, Virgil Duda a publicat cinci romane foarte bune. Toate rămân sub zodia verdictului formulat de regretatul Z. Ornea cu puţin înainte de a muri. Chiar dacă, în cel mai recent roman, Un cetăţean al lumii, reperele geografice se aneantizează serios. Iar teritorialitatea este absorbită decisiv de memorie. Virgil Duda a rămas fidel unui proiect literar organizat după modelul Goethe, numit Jurnalul unei existenţe. De aici insistenţele suprapunerii vocii narative cu destinul autorului şi parfumul puternic de autoficţiune. Reflexive şi analitice prin excelenţă, cărţile lui Virgil Duda sondează complicate adeziuni individuale, totdeauna alimentate de o paletă variată de indecizii şi ambiguităţi.
În privinţa situării în canonul postdecembrist, Virgil Duda este un ghinionist. Plecat din ţară cu un an înainte de Revoluţie, el nu a apucat să-şi valorifice o disidenţă serioasă. Bibliotecarul şi mai apoi ziaristul din Tel Aviv a îmbrăţişat un fel de atitudine a secundarului. Deşi avea la-ndemână toate instrumentele pentru a-şi decora un prestigiu binemeritat, el a rămas adeptul unei discreţii funciare. Aşa se face că dicţionarele şi sintezele nu-l poziţionează fericit într-o galerie confortabilă. Publicul larg, câştigat printr-un eventual prestigiu al disidenţei, s-a orientat spre scriitori în vogă. Din excesul de discreţie a rezultat, totuşi, o tipologie romanescă pe care autoru
