Când Horia Gârbea mi-a dăruit volumul de poeme pantera sus, pe clavecin (Editura Tracus Arte), i-am spus că îi preţuiesc inteligenţa. Răspunsul a fost că el speră ca în poezie să i se observe şi sensibilitatea. Şi mă gândeam că arta fără inteligenţă nu poate ajunge decât până la sirop sau reţete comerciale penibile, aşa cum a ajuns mai toată civilizaţia noastră. Inteligenţa este sigur că nu poate plictisi. Pe de altă parte, e adevărat că inteligenţa de una singură poate crea focuri de artificii - spectacol superficial. Gogoriţa este însă alta. Aud de atâtea ori că inteligenţa ascuţită este un handicap pentru artist. E limpede că inteligenţa înseamnă luciditate, iar luciditatea împinge la cinism. "Câtă luciditate, atâta dramă", decreta Camil Petrescu. Şi totuşi, de ce un om fără inteligenţă nu ar putea fi şi sensibil? Pentru că, aşa cum bine ştim, există două tipuri de inteligenţă: una pragmatică şi alta artistică. Bineînţeles, nu dau doi bani pe această dihotomie. Cine are inteligenţă artistică, o posedă şi pe cea pragmatică, numai că, de multe ori, ea i se pare rudimentară, vulgară. Aşa cum un afacerist de succes, care vede lumea în procente şi profit, nu poate fi decât un nătărău care se crede nemuritor şi refractar la frumos. De parcă banii ar avea şi alt scop decât sporirea frumosului.

Aşa că îl asigur pe poet că ascuţita lui inteligenţă nu impietează în niciun fel asupra dozei de sensibilitate a cărţii. Ba din contră, ea păzeşte versurile nostalgice de pericolul însiropării. De exemplu, în ciclul trecătorul din Karoma spaţiile şi vremurile se încalecă întru amuzantă relativizare postmodernă: "cine e ăsta să meargă la efiria/mai aşteaptă nu te sfătuim/e departe pericole/ce ştii tu despre asta,/mai bine ia-ţi un bilet/pentru motru pentru mizil/unde-am ajunge dacă/am ajunge toţi la efiria/cer un bilet pentru efiria/mă huiduie mă gonesc mă lovesc/toţi călă