O  dată cu punerea în scenă televizată ocazionată de privatizarea OLTCHIM, populismul întruchipat de  Dan Diaconescu şi de partidul său ajunge la maturitate. Ceea ce se putea anticipa este, în fine, realitate- eroziunea politicilor democratice şi apelul la demagogie produc un hibrid mediatic şi ideologic capabil de a  fi vehicolul de exprimare al frustrărilor naţionale.

După criza constituţională ce a culminat cu prestaţia memorabilă a preşedintelui interimar, ascensiunea lui Dan Diaconescu pare să nu mai poată fi oprită. Şi aceasta pentru că vocea sa, oricât de ridicolă ar putea apărea la o primă analiză, este avatarul cel mai recent al unui populism autohton extrem de robust şi de vital, populism aflat, în anii de după 1989, în căutarea unui chip şi a unui corp politic.

O dată cu Dan Diaconescu şi cu intrarea în politică a televiziunii sale, sinteza dintre populismul mediatic şi cel politic este realizată. Nu mai puţin semnificativă este apariţia unei ideologii care pare  să definească guvernarea “ poporului”, promisă mesianic  de către acelaşi proprietar de televiziune. Dincolo de coaja grotescă a  lipsei de punctuaţie , se poate identifica nucleul dur, reductibil la xenofobie, anti- europenism, cultul autarhiei, respingerea domniei legii.  În maniera sa  de discurs  prime-time, ideologia lui Dan Diaconescu duce mai departe angajamentul istoric al lui Corneliu Vadim Tudor şi Gigi Becali. Este, în fond, vorba de o metamorfoză ce afectează forma mesajului, iar nu conţinutul său.

Viziunea despre stat şi societate a lui Dan Diaconescu este  afină cu cea pe care o apără regimurile autoritar- totalitare, de la Rusia şi Venezuela până la China. Chiar dacă nu poartă uniforma de militar bolivarian a lui Hugo Chavez, Dan Diaconescu este la fel de convins de superioritatea unei formule anti-occidentale şi anti- liberale. “România poporului”, la care visea