Pe lângă cei doi Lazări amintiţi în Evanghelii, românii îl serbează şi pe al treilea, care ar fi murit căzând din copac. În această zi se dau de pomană plăcinte celor săraci. Sâmbăta lui Lazăr se mai numeşte şi Moşii de Florii, fetele umblând cu „Lazărul" sau „Lăzărelul", iar băieţii cu „Salcia". Femeile şi fetele răsădesc în această zi florile, crezând că le va merge bine, căci e Sâmbăta lui Lazăr şi a Floriilor. Prin unele sate, fetele mai au obiceiul ca, în seara din ajunul Floriilor, să scoată şi să pună oglinda laolaltă cu cămaşa curată, menită de îmbrăcat în Duminica Paştelui, sub un păr altoit, ca în zori să răsară Soarele peste ele. Cu oglinda şi cu cămaşa aceea fac apoi farmece pentru dragoste şi sănătate. Bărbaţii şi flăcăii nu se încumetă la lucru voinicesc, în această sâmbătă, căci e rău de căzătură, deoarece se spune că Lazăr a fost un mare sfânt, care a murit căzând dintr-un arbore.
Dezlegare la peşte, semn de bunăvoinţă
Ca toate sărbătorile creştine, şi cea a Floriilor a fost iniţial o sărbătoare păgână, a vegetaţiei şi a fertilităţii, întâlnită la toate popoarele vechi ale Europei. La romani ziua se numea Floralia, la traci - Vloureites „Înflorirea; Domnia Florilor", care, tot la ei, era şi un epitet al zeiţei Artemis. Duminicii Floriilor i se mai spune, de români, şi Duminica Florilor şi Staurile Florii ori Staulele Florilor, precum şi Duminica Vlăstarilor sau a Stâlparilor. Prin unele locuri, în această zi se umple ciubăraşul cu florile, deci cu fiertura scoarţei de pădureţ, de sovârv şi de frunze de pădureţ, plante care se întrebuinţează la înflorirea ouălor de Paşte. Pe la miezul nopţii de Florii, unele fete fierb apă cu busuioc şi cu fire de la canaturile cu prapuri, pe care le fură de la vreo înmormântare a unei fete mari.
În ziua de Florii se spală cu această apă pe cap, ca să aibă păr frumos şi să strălucească precum