Multă vreme am fost, într-un crescendo al naivitătii, surprins, uimit, uluit, socat de capcana în care au căzut învingătorii alegerilor din noiembrie 1996. Nevenindu-le nici lor să creadă că au câstigat în competitia cu Invincibila Armada securisto-comunistă a lui Ion Iliescu, ei se comportau în relatia cu puterea precum vizitatorul la muzeu: îi dădeau ocoluri, dar nu îndrăzneau s-o atingă. Picati ca din lună, neîntelegând nimic din mecanismul diabolic bricolat de bolsevici, nepotii lui Corneliu Coposu au înghitit gălusca amară abandonată neglijent în farfurii de oamenii Moscovei. Câteva luni, noile staruri politice au umblat bezmetice de ici-colo, incapabile să se obisnuiască cu ideea că de atunci înainte era de datoria lor să conducă treburile publice.

Marele hap îngurgitat la repezeală de oamenii Conventiei Democratice a fost preluarea, fără cel mai sumar inventar, a contabilitătii dezastruoase a tării. Când, la câteva luni după revenirea din uluială, unii dintre reprezentantii noii puteri au început să mârâie, realizând că fuseseră dusi cu presul precum ultimii fraieri, era prea târziu. Nu-i mai credea nimeni. (Gurile rele spun că starea de vrajă si intervalul de împietrire coincid cu cele sapte luni cât l-au avut alături pe Virgil Măgureanu. Cunoscând abilitatea diabolică a acestuia, n-ar fi exclus ca marele dirijor al politicii iliesciene să fi orchestrat si această pasare lină a responsabilitătilor dinspre vechii spre noii favoriti. Încă o dată, cadoul făcut de Securitate s-a dovedit unul otrăvit.)

Pe vremea lui Victor Ciorbea functiona cuvântul de ordine că nu trebuie divulgat nimic despre situatia reală a tării pentru a nu speria organismele financiare internationale si investitorii străini. În această capcană grosolană au căzut, mai zgomotos decât iezii lui Creangă, oameni altminteri nu lipsiti de inteligentă. Iar re